ZMTCracovia2016:

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Polonia
cu ocazia celei de-a XXXI-a Zi Mondială a Tineretului
(27-31 iulie 2016)

Dialogul Sfântului Părinte cu tinerii italieni

Miercuri, 27 iulie 2016

Î. - Bună seara, Sanctitate. Înainte de toate mulţumim, pentru că aţi găsit timp - deşi abia aţi sosit la Cracovia - pentru a intra în legătură cu noi. N-aţi voit să renunţaţi să fiţi în seara asta cu noi. Mulţumim, Sfinte Părinte. Sunt tineri aici care, în numele celor 90.000 de italieni prezenţi la Cracovia, ar vrea să vă adreseze câteva întrebări şi sunt aici, tinerii. Te rog.

Tânără:

După accidentul feroviar din 12 iulie nouă ne-a fost frică să luăm trenul. Eu, în fiecare zi, iau trenul pentru a merge la universitate şi în ziua aceea nu era în tren dintr-o simplă întâmplare. În fiecare zi mă aşez în primele vagoane şi acolo îl întâlneam şi îl salutam pe Luciano, unul dintre maşiniştii care din păcate şi-a pierdut viaţa în accident. Noi, în acele trenuri ne simţim acasă, dar acum ne este frică. Vreau să întreb: cum ne putem întoarce la normalitate? Cum putem să dărâmăm această frică şi să continuă, să fim din nou fericiţi în acele trenuri care sunt trenurile noastre, a doua casă a noastră?

Papa Francisc:

Ceea ce ţi s-a întâmplat este o rană; unii, în accident, au fost răniţi în trup, iar tu ai fost rănită în sufletul tău, în inima ta, şi rana se numeşte frică. Şi atunci când tu simţi asta, simţi rana unui şoc. Tu ai suferit un şoc, un şoc care te face să nu te simţi bine, îţi face rău. Dar acest şoc îţi dă şi oportunitatea de a te depăşi pe tine însăţi, de a merge mai departe. Şi cum se întâmplă întotdeauna în viaţă, când noi am fost răniţi, rămân vânătăile sau cicatricile. Viaţa este plină de cicatrici, viaţa este plină de cicatrici, plină. Şi cu asta, va veni mereu amintirea lui Luciano, a altuia, a altuia... care acum nu mai sunt pentru că a pierit în accident. Şi tu va trebui, în fiecare zi în care iei trenul, să simţi urma - să spunem aşa - acelei răni, a acelei cicatrici, a ceea ce te face să suferi. Şi tu eşti tânără, dar viaţa este plină de astea... Şi înţelepciunea, a învăţa să fii un bărbat înţelept, o femeie înţeleaptă, este tocmai asta: a duce înainte lucrurile frumoase şi lucrurile urâte din viaţă. există lucruri care nu pot merge înainte şi există lucruri care sunt foarte frumoase. Dar se întâmplă şi contrariul: câţi tineri ca voi nu sunt capabili să ducă înainte propria viaţă cu bucuria lucrurilor frumoase şi preferă să fie luaţi, să cadă sub dominaţia drogurilor, sau să se lase învinşi de viaţă? La sfârşit, meciul este aşa: ori tu învingi ori te învinge, viaţa! Învinge tu viaţa, este mai bine! Şi asta fă-o cu curaj, şi cu durere. Şi când este bucuria, fă-o cu bucurie, pentru că bucuria te duce înainte şi te salvează de o boală urâtă: aceea de a deveni nevrotică. Te rog nu, asta nu!

Tânără:

Dragă Papa Francisc, mă numesc Andrea, am 15 ani şi vin din Bergamo. Am venit în Italia când aveam 9 ani, deci în urmă cu circa şase ani. Au început, copiii din clasa mea, să mă ia peste picior, dat fiind faptul că abia venisem, cu cuvinte destul de ofensatoare. La început, neînţelegând bine italiana, nu înţelegeam cuvintele, deci îi lăsam în pace. Apoi, odată ce am început să le înţeleg, chiar m-am simţit rău, însă n-am răspuns: nu voiam să cobor la nivelurile lor. Aşa am trecut atâţia ani, până la sfârşitul clasei a şaptea, când au depăşit limita cu toate mesajele ofensatoare pe social, motiv pentru care practic mă simţeam inutilă şi am decis s-o termin cu viaţa, pentru că după părerea mea în acel moment nu mai contam nimic şi mă simţeam marginalizată de toţi, din satul meu... Deci am decis s-o termin cu viaţa, am încercat să mă sinucid. N-am reuşit, aşa că am mers la spital. Şi acolo am înţeles că nu eu, cea bolnavă, nu eu eram cea care avea nevoie de îngrijiri, că nu meritam eu să stau acolo în spital, închisă. Ei erau cei care au greşit, ei aveau nevoie să fie îngrijiţi, nu eu. Astfel m-am încurajat şi am decis să n-o termin cu viaţa pentru că nu merita, pentru că eu puteam să fiu puternică. Şi de fapt acum mă simt bine şi sunt puternică într-adevăr. Şi, pe de o parte, pot chiar să-mi mulţumesc că m-am tratat aşa de rău pe mine însămi, pentru că oricum acum eu sunt puternică, un pic şi datorită lor, pentru că m-au pus în situaţia aceea. Eu am devenit puternică pentru că am crezut în mine însămi, în părinţii mei şi oricum am crezut că voi reuşi şi de fapt am reuşit. Şi sunt aici şi sunt mândră că sunt aici.

Eu voiam să vă întreb: dat fiind că oricum un pic eu i-am iertat, pentru că nu vreau să urăsc pe nimeni, un pic i-am iertat, însă oricum încă mă simt rău un pic... voiam să vă întreb: cum să reuşesc eu să iert aceste persoane? Cu să reuşesc eu să le iert pentru tot ceea ce ei mi-au făcut?

Papa Francisc:

Mulţumesc pentru mărturia ta. Tu vorbeşte despre o problemă foarte obişnuită între copii şi chiar între persoanele care nu sunt copii: cruzimea. Dar uite că şi copiii sunt cruzi, uneori, şi au acea capacitate de a te răni acolo unde îţi vor face rău: de a-ţi răni inima, de a-ţi răni demnitatea, de a-ţi răni şi naţionalitatea, cum este cazul tău, nu-i aşa? Nu înţelegeai bine italiana şi te luau peste picior cu limba, cu cuvintele... Cruzimea este o atitudine umană care este chiar la baza tuturor războaielor, a tuturor. Cruzimea care nu-l lasă pe celălalt să crească, cruzimea care-l ucide pe celălalt, cruzimea care ucide şi bunul nume al unei alte persoane. Când o persoană bârfeşte împotriva alteia, acest lucru este crud: este crud pentru că distruge faima persoanei. Dar, tu ştii, mie îmi place să spun o expresie când vorbesc despre această cruzime a limbii: bârfele sunt un terorism; este terorismul bârfelor. Cruzimea limbii, sau aceea pe care tu ai simţit-o, este ca şi cum s-ar arunca o bombă care te distruge pe tine sau distruge pe oricine, şi acela care o aruncă nu se distruge. Acesta este un terorism, este un lucru pe care noi trebuie să-l învingem. Cum se învinge asta? Tu ai ales drumul corect: tăcerea, răbdarea şi ai terminat cu acel cuvânt atât de frumos: iertarea. Dar a ierta nu este uşor, pentru că unul poate spune: "Da, eu iert dar nu uit". Şi tu mereu vei purta cu tine această cruzime, acest terorism al cuvintelor urâte, al cuvintelor care rănesc şi care încearcă să te arunce afară din comunitate. Există un cuvânt în italiană pe care eu nu-l cunoşteam. Când am venit primele dăţi, aici în Italia, l-am învăţat: "extra-comunitari", care se spune despre persoanele din alte ţări care vin să trăiască la noi. Dar tocmai această cruzime este ceea ce face în aşa fel încât tu, care eşti dintr-o altă ţară, să devii un "extra-comunitar": te duc din comunitate, nu te primesc. Ceea ce este un lucru împotriva căruia trebuie să luptăm mult. Tu ai fost curajoasă! Ai fost foarte curajoasă în asta. Dar trebuie luptat împotriva acestui terorism al limbii, împotriva acestui terorism al bârfelor, al insultelor, a alungării oamenilor, da, cu insulte sau spunându-le lucruri care le fac rău inimii. Se poate ierta total? Este un har pe care trebuie să-l cerem de la Domnul. Noi, de la noi înşine, noi nu putem: facem efortul, tu l-ai făcut; dar este un har pe care ţi-l dă Domnul, iertarea, de a-l ierta pe duşman, a-l ierta pe cel care te-a rănit, pe cel care ţi-a făcut rău. Când Isus ne spune în Evanghelie: "Cine îţi dă o palmă pe un obraz, dă-i-l şi pe celălalt", înseamnă asta: a lăsa în mâinile Domnului această înţelepciune a iertării, care este un har. Dar nouă ne revine să facem toată partea noastră pentru a ierta. Îţi mulţumesc pentru mărturia ta. Şi este şi o altă atitudine care merge chiar împotriva terorismului limbii, fie ele bârfele, insultele şi toate acestea: este atitudinea blândeţii. A sta liniştit, a-i trata bine pe ceilalţi, a nu răspunde cu un alt lucru urât. Ca Isus: Isus era blând cu inima. Blândeţea. Şi noi trăim într-o lume în care la o insultă tu răspunzi cu alta, este obişnuit acest lucru. Ne insultăm unul cu celălalt şi ne lipseşte blândeţea. A cere harul blândeţii, blândeţea cu inima. Şi aici este şi un har care deschide calea spre iertare. Îţi mulţumesc pentru mărturia ta.

Tânăr:

Dragă Papa Francisc, noi suntem trei tineri şi un preot dintre cei 350 de veronezi care au plecat pentru a veni aici la ZMT, dar au trebuit să întrerupă călătoria lor la München, vinerea trecută, după atentatul pe care l-am văzut cu toţii personal, deoarece ne aflam acolo chiar în acele ore. Ni s-a spus să ne întoarcem acasă, am fost obligaţi să ne întoarcem acasă, pentru că noi voiam să continuăm călătoria noastră dar nu ni s-a permis. Din fericire, odată întorşi, ne-a fost dată această posibilitate de a ne întoarce aici şi noi am luat-o cu multă bucurie, cu multă speranţă. După tot ceea ce ni s-a întâmplat, după frică, ne-am întrebat - şi vrem să vă întrebăm: cum să reuşim noi tinerii să trăim şi să răspândim pacea în această lume care este aşa de plină de ură?

Papa Francisc:

Tu ai spus două cuvinte care sunt cheia pentru a înţelege tot: pace şi ură. Pacea construieşte punţi, ura este constructorul zidurilor. Tu trebuie să alegi, în viaţă: ori fac punţi, ori fac ziduri. Zidurile despart şi ura creşte: când este diviziune, creşte ura. Punţile unesc şi atunci când există puntea, ura poate să plece, pentru că eu pot să-l simt pe celălalt, să vorbesc cu celălalt. Mie îmi place să mă gândesc şi să spun că noi avem, în posibilităţile noastre de toate zilele, capacitatea de a face o punte umană. Când tu strângi mâna unui prieten, unei persoane, tu faci o punte umană. Tu faci o punte. În schimb, când tu loveşti un altul, insulţi un altul, tu construieşti un zid. Ura creşte mereu cu zidurile. Uneori se întâmplă că tu vrei să faci o punte şi te lasă cu mâna întinsă şi pe de altă parte nu ţi-o iau: sunt umilirile pe care în viaţă noi trebuie să le îndurăm pentru a face ceva bun. Dar mereu a face punţi. Şi tu ai venit aici: ai fost oprit şi trimis acasă; apoi ai făcut un pariu pentru punte şi pentru a te întoarce încă o dată: aceasta este atitudinea, mereu. Există o dificultate care îmi împiedică ceva? Mă întorc şi merg înainte, mă întorc şi merg înainte. Asta e ceea ce noi trebuie să facem: să facem punţi. A nu ne lăsa căzuţi la pământ, a nu merge aşa: "of, nu pot...", nu, a căuta mereu modul de a face punţi. Voi sunteţi acolo: cu mâinile, faceţi punţi, voi toţi! Luaţi mâinile... iată. Vreau să văd atâtea punţi umane... Iată, aşa: ridicaţi bine mâinile. Este aşa. Acesta este programul de viaţă: a face punţi, punţi umane. Mulţumesc.

Î. - Sfinte Părinte, mulţumim, pentru că dumneavoastră ne-aţi oferit în această seară un cadou extraordinar. Mulţumim, Sfinte Părinte. Mulţumim cu adevărat.

Papa Francisc:

Mulţumesc vouă şi Domnul să vă binecuvânteze. Rugaţi-vă pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.