Reflecţie la duminica a 17-a de peste an - Anul C - 2016

Rugăciunea este un dar al milostivirii divine

Trebuie să spunem din nou că Isus este în drum spre Ierusalim, acolo unde îşi va da viaţa pentru mântuirea oamenilor care vor crede în el. În afară de cei 12 apostoli, de cei 72 de ucenici, Isus şi-a mai făcut şi mulţi alţi noi ucenici, deşi este în drum spre Calvar.

Pericopa evanghelică de astăzi se deschide cu informaţia că Isus, în drumul său spre Ierusalim şi Calvar, s-a rugat, adică a vorbit cu Tatăl ceresc (cf. Lc 11,1). Din rugăciune Isus îşi scotea înţelepciunea şi puterea prin care îi uimea pe toţi. Din vorbirea cu Tatăl primea lumina cum şi când să acţioneze. Din vorbirea cu Tatăl şi-a scos puterea de a urma drumul crucii spre mântuirea noastră şi a întregului univers.

Scopul pe care şi l-a propus evanghelistul Luca este acela de a-l înfăţişa pe Cristos ca Fiul Omului, care se bizuie numai pe Dumnezeu, Tatăl său, şi care nu face nimic fără el, pentru ca şi ucenicii lui să facă la fel.

Ucenicii şi-a dat repede seama că din rugăciunea către Tatăl său Isus îşi scotea puterea reuşitelor sale cu demonii, cu bolile, cu forţele oarbe ale naturii, cu duşmanii şi cu moartea. De aceea l-au rugat să-i înveţe şi pe ei cum să se roage, ca şi ei să fie puternici şi înţelepţi. Şi Isus îi învaţă rugăciunea pe care şi noi o ştim acum de mici, rugăciunea Tatăl nostru, rugăciune numită "sinteza" sfintelor Scripturi.

Trebuie să spunem că, încă de la începutul misiunii sale pământeşti, Isus i-a învăţat pe apostolii şi ucenicii săi să se roage, atât prin cuvinte: "Tatăl nostru care eşti în ceruri" (cf. Mt 6,9-15), cât şi prin exemplu: "A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus s-a sculat, a ieşit, şi s-a dus într-un loc pustiu. Şi se ruga acolo" (Mc 1,35). "În zilele acelea, Isus s-a dus în munte să se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu" (Lc 6,12).

Dar, iată acum venind o nouă serie de ucenici în jurul lui, şi văzându-l pe el, pe apostolii şi ucenicii de la început cum se roagă şi cum în rugăciune îşi găsesc înţelepciunea, puterea, pacea inimii şi curajul de a urca cu el la Ierusalim şi Golgota, au cerut şi ei să-i înveţe să se roage. Şi Isus i-a învăţat şi pe ei aceeaşi rugăciune, "Tatăl nostru", cum de altfel va învăţa toate generaţiile de ucenici până la sfârşitul veacurilor, rugăciune prin care toţi ucenicii lui din toate timpurile îşi vor găsi înţelepciunea, puterea, pacea inimii şi curajul în a-l urma chiar în prigoană, în suferinţă, în moarte, dar şi înviere. Să ne gândim numai la tăria apostolilor, a ucenicilor, a martirilor şi a mărturisitorilor creştini din toate timpurile care prin rugăciune şi-au găsit puterea de a-l urma pe Isus pe calea crucii, care este şi calea învierii fericite.

Rugăciunea, împreună cu postul şi pomana, este unul din cei trei stâlpi ai evlaviei creştine (cf. Mt 6,1-18). Rugăciunea este comunicarea personală cu Dumnezeu, asemenea comunicării unui copil cu tatăl său. În Vechiul Testament, Abraham îl numea pe Dumnezeu "Domnul meu" (cf. Gen 18,31). În Noul Testament, Isus ne învaţă să-l numim pe Dumnezeu "Tată"; căci într-adevăr Dumnezeu este un Tată bun, nu ne refuză niciodată, ne dă mereu numai daruri bune, care chiar dacă am greşit cerând ceva rău, el ne dă tot ceea ce ne este spre bine; şi mai ales ni-l dă pe Duhul Sfânt, culmea darurilor sale (cf. Lc 11,5-13). Duhul Sfânt, cu darurile sale, este cel care îi dă unui om capacitatea de a trăi o viaţă cerească (cf. Mt 7,11), pentru a ajunge în paradis. Rugăciunea "Tatăl nostru" este cea care încă de pe pământ ne duce în cer.

Cineva rostind cuvintele "Tatăl nostru" îşi imagina că bate la poarta palatului ceresc, acolo unde serafimii şi heruvimii îi cântă fără încetare lui Dumnezeu; şi intrând înăuntru spunea cu ei: "sfinţească-se numele tău". Intrând în sala tronului divin unde Dumnezeu domneşte înconjurat de curtea cerească spunea: "Vie împărăţia ta". Văzând cum îngerii împlinesc poruncile lui Dumnezeu spunea: "Facă-se voia ta precum în cer, aşa şi pe pământ". Trecând prin marea bucătărie divină unde se pregăteşte hrană pentru oameni şi pentru animale spunea: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi". Intrând în biroul administraţiei divine unde se păstrează registrele datornicilor se ruga: "Şi ne iartă nouă păcatele noastre". Văzând multe locuri goale în cer şi cauzele lor, spunea: "nu ne lăsa pe noi în ispită". În cele din urmă, văzând temniţa palatului unde diavoli chinuiesc pe cei pierduţi, se ruga: "Şi ne mântuieşte de cel rău". În acest spirit trebuie să recităm şi rugăciunea Tatăl nostru. Şi atunci ultimul "Amin" îl va rosti Tatăl ceresc când ne va primi în lăcaşurile sale.

Rugăciunea, "regina faptelor bune" şi "cântecul inimii curate", mai este numită şi "respiraţia sufletului". Aşa cum ne este imposibil să supravieţuim fără să respirăm, tot aşa spiritual nu putem trăi fără rugăciune. Rugăciunea este recunoaşterea nevoii noastre de Dumnezeu, este strigătul nostru de speranţă (cf. In 15,5). Isus ştia foarte bine toate aceste lucruri, de aceea ne-a învăţat să ne rugăm.

Când îl numim pe Dumnezeu "Tatăl nostru", trebuie să ne purtăm ca regi, preoţi şi profeţi, căci aşa sunt numiţi toţi copiii lui (cf. 1Pt 2,9).

De aceea, cineva recomanda:

Creştinule, să nu spui: "Tată", dacă nu te comporţi ca un fiu în fiecare zi!

Creştinule, să nu spui: "nostru", dacă eşti închis în egoismul tău!

Creştinule, să nu spui: "care eşti în ceruri", dacă crezi că nu te poate vedea, sau crezi numai ceea ce vezi!

Creştinule, să nu spui: "sfinţească-se numele tău", dacă prin viaţa ta nu dovedeşti asta şi nu-l reprezinţi cu cinste în lume!

Creştinule, să nu spui: "vie împărăţia ta", dacă confunzi împărăţia cu succesul material!

Creştinule, să nu spui: "facă-se voia ta", dacă accepţi voinţa divină numai când îţi convine, dacă eşti preocupat numai de planurile tale!

Creştinule, să nu spui: "precum în cer aşa şi pe pământ", dacă nu trăieşti ca rege, preot şi profet aici pe pământ!

Creştinule, să nu spui: "Pâinea noastră cea de toate zilele", dacă nu te gândeşti la cei înfometaţi!

Creştinule, să nu spui: "ne iartă nouă greşelile noastre", dacă păstrezi ranchiună pe fratele tău!

Creştinule, să nu spui: "nu ne duce pe noi în ispită", dacă ai de gând să păcătuieşti în continuare!

Creştinule, să nu spui: "ci ne mântuieşte de cel rău", dacă nu părăseşti lucrările întunericului!

Creştinule, să nu spui: "Amin", dacă nu iei în serios cuvintele din Tatăl nostru.

Sfântul Alfons Maria de Ligouri (1696-1787) spune: "Cine se roagă se mântuieşte. Cine nu se roagă nu se mântuieşte".

Timpul acordat rugăciunii este şi un criteriu esenţial după care se poate măsura iubirea unui om faţă de Dumnezeu, dar şi spiritualitatea lui. M-a plăcut următoarea povestire pioasă a unui episcop, care traversând o vale întinsă, a întâlnit în mijlocul ei un păstoraş cu câteva oiţe. Dragul meu, cred că te plictiseşti toată ziua aici? Ba nu, eu nu mă plictisesc deloc, căci sunt mereu ocupat. Şi cu ce te ocupi toată ziua pe câmp? Eu ştiu o rugăciune foarte frumoasă, rugăciunea "Tatăl nostru" şi mă bucur foarte mult când o spun, numai că de emoţie uneori n-o pot spune până la capăt. Abia încep a o spune, mă inundă bucuria, dar apoi încep a plânge şi cu greu o mai pot termina. Cum aşa? Ştiţi, când stau şi mă gândesc, că eu un sărman păstoraş orfan, am pe Dumnezeu de Tată care m-a creat şi care îmi poartă de grijă; că am pe Fiul său care m-a învăţat cum să trăiesc şi care a murit pe cruce pentru mine; că am pe Duhul Sfânt care locuieşte în mine care mă călăuzeşte, eu sunt tare fericit, şi la gândul că într-o zi eu voi fi cu ei în cer, încep a plânge de bucurie şi cu greu pot s-o rostesc mai departe. A te ruga mult nu înseamnă a vorbi mult, ci a iubi mult.

Biblia ne spune că "Domnul se destăinuie celor care se tem de el" (Ps 25,14; Am 3,7). Abraham este unul dintre aceşti temători căruia Domnul i-a destăinuit ceea ce are de gând să facă cu Sodoma şi Gomora (cf. Gen 18,17). Împărtăşirea gândului lui Dumnezeu este inseparabilă de umblarea în credincioşie. Isus le-a descoperit apostolilor cum avea să mântuiască lumea la cruce (cf. Mt 16,21). Şi nouă ne-a descoperit Dumnezeu soarta celor buni şi soarta celor răi (cf. In 5,28-29). De ce? Pentru ca noi să ne rugăm pentru ei. Pentru ca noi să facem apostolat în mijlocul lor, chiar dacă par pierduţi.

Sfântul Paul spunea: "Rugaţi-vă pentru noi ca să se răspândească cuvântul Domnului şi să fie glorificat" (2Tes 3,1).

Faptul că Isus ne-a învăţat să ne rugăm "Tatăl nostru care eşti în ceruri" şi nu "Tatăl meu", asta vrea să ne spună că în rugăciunile şi acţiunile noastre nu trebuie să uităm de credinţa, pâinea, iertarea şi mântuirea semenilor noştri şi să ne rugăm pentru ei şi să fim misionari în mijlocul lor. "Nimeni să nu-şi caute propriile interese, ci ale altuia" (1Cor 10,24). "Orice faceţi să faceţi din inimă ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni, ştiind că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Pe Domnul Cristos îl slujiţi" (Col 3,23-24).

Prima lectură de astăzi ne spune că Abraham s-a rugat cu insistenţă pentru mântuirea celor din Sodoma şi Gomora (cf. Gen 18,20-32). Sfântul Paul s-a rugat pentru mântuirea tuturor oamenilor (cf. 1Tim 2,1-4).

Chiar dacă în prima lectură de astăzi Abraham nu a reuşit salvarea Sodomei şi Gomorei, avea să reuşească Iona salvarea cetăţii pierdute Ninive. Chiar dacă Isus nu a reuşit multe convertiri în Iudeea, a reuşit multe în Galileea. Chiar dacă sfântul Paul nu a reuşit convertiri la Atena, avea să reuşească la Corint şi în întreaga Asie.

Plângerea dureroasă a Maicii Domnului de la Fatima, din anul 1917, ar trebui cu adevărat să ne stea la inimă: "Multe suflete merg la iad, pentru că nu este cine să se jertfească şi să se roage pentru ele".

Sântul apostol Iacob spunea: "Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit" (Iac 5,16).

Isus însuşi îşi scotea din rugăciune şi misiune puterea reuşitelor sale cu demonii, cu bolile, cu forţele oarbe ale naturii, cu duşmanii şi cu moartea.

Iată câteva reuşite de convertiri, rod al rugăciunii:

Sfânta Monica (332-387) s-a rugat 30 ani pentru convertirea fiului ei Augustin şi 16 de ani pentru convertirea soţului ei Patriciu. Şi a reuşit.

Dwight Lyman Moody (1837-1899), un evanghelist american, avea un frate, Samuel, pentru a cărui convertire s-a rugat ani de zile. Şi a reuşit.

Un mare bandit francez, Henri Pranzini (1857-1887), care a fost condamnat la moarte pentru furt şi uciderea a trei femei, în faţa morţii refuza împăcarea cu Dumnezeu. Auzind de acest fapt, sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) a început să se roage şi să facă jertfe pentru convertirea lui. De exemplu, la cancerul ei pulmonar, sfintei Tereza îi erau interzise eforturile. Cu toate acestea ea le făcea pentru convertirea lui. Banditul Henri Pranzini, cel care mai înainte refuza cu vehemenţă sacramentele mântuirii, spovada şi împărtăşania, înainte de moarte le-a cerut cu mare credinţă. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a reuşit.

Fiecare dintre noi are în familie, printre prieteni sau printre colegii de la serviciu persoane depărtate de Dumnezeu. Ce putem face pentru ele? Trebuie să le prevenim şi să mijlocim insistent pentru ele, cum a făcut Abraham pentru Sodoma şi Gomora (cf. Gen 18,20-32); cum a făcut Isus cu ucenicii săi pe care satana voia să-i cearnă ca pe grâu (cf. Lc 22,31-32); cum au făcut apostolii cu comunităţile de la început (cf. Fap 1,14; 6,4); cum făceau toţi creştinii cei buni cu cei aflaţi în pericole.

Parafrazându-l pe sfântul Augustin (354-430), să spunem şi noi: "Dacă atâţia şi atâtea au reuşit, oare noi de ce nu am reuşi?"

Isus a fost cunoscut ca un om al rugăciunii. El şi-a învăţat ucenicii să se roage. Ioan Botezătorul era cunoscut un om al rugăciunii. El îşi învăţa ucenicii să se roage. Apostolii erau oamenii rugăciunii. Ei îi învăţau pe creştini să se roage. Toţi marii slujitori ai lui Dumnezeu au fost oameni ai rugăciunii. Ar putea spune cineva despre noi acest lucru? Vieţile lipsite de roade ale creştinilor de astăzi şi amorţeala din case şi biserici sunt rezultatul vieţii lipsite de rugăciune. Aceasta este problema noastră, şi de aceea Isus ne cheamă să redescoperim rugăciunea ca mijloc de îndreptare al tuturor lucrurilor din familii, biserici şi locuri de muncă.

Rugăciunea este un dar al milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. O veche legendă ne spune că, atunci când Adam şi Eva au trebuit să părăsească paradisul datorită ascultării de diavol, l-au întrebat pe Dumnezeu: "Doamne, oare de acum vom fi totdeauna despărţi de tine fără a-ţi mai putea vorbi?" Atunci, Dumnezeu, cuprins de milă şi iubire, le-a zis: "Am să vă rânduiesc un crainic prin care voi să-mi puteţi trimite păsurile voastre!" Şi cum au păşit pe pământ au văzut un chip luminos lângă ei. Când l-au întrebat cine este, chipul luminos le-a răspuns că este "rugăciunea", crainicul trimis de Dumnezeu. Apelăm noi la acest crainic, la acest "dar" al milostivirii, dat nouă de Dumnezeu?

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 27.