CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN ARMENIA

(24-26 iunie 2016)

Întâlnire ecumenică şi rugăciune pentru pace

Piaţa Republicii, Erevan, sâmbătă, 25 iunie 2016

Venerat şi preaiubit frate,

Suprem patriarh şi catholicos al tuturor armenilor,

Domnule preşedinte,

Iubiţi fraţi şi surori,

Binecuvântarea şi pacea lui Dumnezeu să fie cu voi toţi!

Am dorit mult să vizitez acest ţinut iubit, ţara voastră care cea dintâi a îmbrăţişat credinţa creştină. Este un har pentru mine să mă aflu pe aceste înălţimi, unde, sub privirea Muntelui Ararat, şi tăcerea pare să ne vorbească; unde khatchkar - crucile de piatră - relatează o istorie unică, impregnată de credinţă de stâncă şi de suferinţă uriaşă, o istorie bogată în magnifici martori ai Evangheliei, ai căror moştenitori sunteţi voi. Am venit pelerin de la Roma pentru a vă întâlni şi pentru a vă exprima un sentiment care se înalţă din adâncimile inimii: este afectul fratelui vostru, este îmbrăţişarea fraternă a întregii Biserici catolice, care vă iubeşte şi vă este aproape.

În anii trecuţi vizitele şi întâlnirile dintre Bisericile noastre, mereu atât de cordiale şi adesea memorabile, s-au intensificat, mulţumire fie lui Dumnezeu; Providenţa vrea ca, exact în ziua în care se amintesc sfinţii apostoli ai lui Cristos, să fim din nou împreună pentru a întări comuniunea apostolică dintre noi. Sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru "unitatea reală şi intimă" dintre Bisericile noastre (cf. Ioan Paul al II-lea, Celebrare ecumenică, Yerevan, 26 septembrie 2001: Insegnamenti XXIV, 2 [2001], 466) şi vă mulţumesc pentru fidelitatea voastră faţă de Evanghelie, eroică adesea, care este un dar inestimabil pentru toţi creştinii. Întâlnirea noastră nu este un schimb de idei, este un schimb de daruri (Idem, Scrisoarea enciclică Ut unum sint, 28): adunăm ceea ce Duhul a semănat în noi, ca un dar pentru fiecare (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 246). Împărtăşim cu mare bucurie paşii mulţi ai unui drum comun deja foarte înaintat şi privim într-adevăr cu încredere la ziua în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi uniţi la altarul jertfei lui Cristos, în plinătatea comuniunii euharistice. Spre acea ţintă atât de dorită "suntem pelerini şi peregrinăm împreună [...] încredinţând inima însoţitorului de drum fără suspiciuni, fără neîncrederi" (ibid., 244).

În acest parcurs ne preced şi ne însoţesc mulţi martori, îndeosebi atâţia martiri care au pecetluit cu sângele credinţa comună în Cristos: sunt stelele noastre în cer, care strălucesc asupra noastră şi indică drumul care ne rămâne de parcurs pe pământ, spre comuniunea deplină. Printre marii părinţi, aş vrea să mă refer la sfântul catholicos Nerses Shnorhali. El nutrea o iubire mare şi extraordinară faţă de poporul său şi faţă de tradiţiile sale, şi era în acelaşi timp îndreptat spre celelalte Biserici, neobosit în căutarea unităţii, doritor să realizeze voinţa lui Cristos: ca toţi credincioşii "să fie una" (In 17,21). De fapt, unitatea nu este un avantaj strategic de căutat prin interes reciproc, ci ceea ce Isus ne cere şi ceea ce ne revine nouă să îndeplinim cu bunăvoinţă şi cu toate forţele, pentru a realiza misiunea noastră: să dăruim lumii, cu coerenţă, Evanghelia.

Pentru a realiza unitatea necesară nu e suficientă, conform sfântului Nerses, bunăvoinţa cuiva în Biserică: este indispensabilă rugăciunea tuturor. Este frumos să fim adunaţi aici pentru a ne ruga unii pentru alţii, unii cu alţii. Şi eu am venit în această seară să vă cer înainte de toate darul rugăciunii. Din partea mea, vă asigur că, oferind Pâinea şi Potirul la altar, nu încetez să-i prezint Domnului Biserica din Armenia şi iubitul vostru popor.

Sfântul Nerses simţea nevoia de a mări iubirea reciprocă, pentru că numai caritatea este în măsură să însănătoşească amintirea şi să vindece rănile trecutului: numai iubirea şterge prejudecăţile şi permite recunoaşterea că deschiderea către fratele purifică şi îmbunătăţeşte propriile convingeri. Pentru acel sfânt catholicos, în drumul spre unitate este esenţial să se imite stiloul iubirii lui Cristos, care "bogat cu era" (2Cor 8,9), "s-a umilit pe sine" (Fil 2,8). După exemplul său, suntem chemaţi să avem curajul de a lăsa convingerile rigide şi interesele proprii, în numele iubirii care se înjoseşte şi se dăruieşte, în numele iubirii umile; ea este uleiul binecuvântat al vieţii creştine, unguentul spiritual preţios care însănătoşeşte, întăreşte şi sfinţeşte. "Lipsurile să le înlocuim cu caritate unanimă", scria sfântul Nerses (Scrisori ale domnului Nerses Shnorhali, catholicos al armenilor, Veneţia 1873, 316), şi chiar - lăsa el să se înţeleagă - cu o deosebită dulceaţă de iubire, care să înmoaie împietrirea inimilor creştinilor, şi ei adesea concentraţi asupra lor înşişi şi asupra intereselor lor. Nu calculele şi avantajele, ci iubirea umilă şi generoasă atrage milostivirea Tatălui, binecuvântarea lui Cristos şi belşugul Duhului Sfânt. Rugându-ne şi "iubindu-ne intens, cu inimă adevărată, unii pe alţii" (cf. 1Pt 1,22), cu umilinţă şi deschidere a sufletului să ne dispunem să primim darul divin al unităţii. Să continuăm drumul nostru cu determinare, ba chiar să alergăm spre comuniunea deplină dintre noi!

"Pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea" (In 14,27). Am ascultat aceste cuvinte din Evanghelie, care ne dispun să implorăm de la Dumnezeu acea pace pe care lumea trudeşte atât de mult ca s-o găsească. Ce mai sunt astăzi obstacolele pe calea păcii, şi ce tragice sunt consecinţele războaielor! Mă gândesc la populaţiile constrânse să abandoneze totul, îndeosebi în Orientul Mijlociu, unde atâţia fraţi şi surori ai noştri îndură violenţă şi persecuţie, din cauza urii şi a conflictelor intensificate mereu de plaga proliferării şi a comerţului de arme, de tentaţia de a recurge la forţă şi de lipsa de respect faţă de persoana umană, în special faţă de cei slabi, faţă de cei săraci şi faţă de cei care cer numai o viaţă demnă.

Nu reuşesc să nu mă gândesc la încercările teribile pe care poporul vostru le-a experimentat: tocmai a trecut un secol de la "Marele Rău" care s-a abătut asupra voastră. Această "uriaşă şi nebună exterminare" (Salut la începutul Sfintei Liturghii pentru credincioşii de rit armean, 12 aprilie 2015), acest tragic mister al fărădelegii pe care poporul vostru l-a simţit în carnea sa, rămâne imprimat în amintire şi arde în inimă. Vreau să reafirm că suferinţele voastre ne aparţin: "sunt suferinţele mădularelor Trupului mistic al lui Cristos" (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare apostolică în ocazia celei de-a 1700-a aniversări a Botezului poporului armean: Insegnamenti XXIV, 1 [2001], 275): a le aminti nu este numai oportun, este necesar: să fie un avertisment în orice timp, pentru ca lumea să nu mai recadă niciodată în vârtejul unor asemenea orori!

În acelaşi timp, doresc să amintesc cu admiraţie cum credinţa creştină, "şi în momentele cele mai tragice ale istoriei armene, a fost impulsul propulsiv care a marcat începutul renaşterii poporului încercat" (ibid., 276). Ea este adevărata voastră forţă, care permite să vă deschideţi la calea misterioasă şi mântuitoare a Paştelui: rănile rămase deschise şi provocate de ura feroce şi nesocotită, pot într-un fel să se conformeze cu rănile lui Cristos înviat, cu acele răni care i-au fost provocate şi pe care încă le poartă imprimate în carnea sa. El le-a arătat glorioase discipolilor în seara de Paşti (cf. In 20,20): acele teribile răni de durere îndurate pe cruce, transfigurate de iubire, au devenit izvoare de iertare şi de pace. Astfel, şi durerea cea mai mare, transformată de puterea mântuitoare a Crucii, pentru care armenii sunt mesageri şi martori, poate să devină o sămânţă de pace pentru viitor.

Amintirea, străbătută de iubire, devine de fapt capabilă să pornească pe cărări noi şi surprinzătoare, unde cursele urii se transformă în proiecte de reconciliere, unde se poate spera într-un viitor mai bun pentru toţi, unde sunt "fericiţi făcătorii de pace" (Mt 5,9). Va face bine tuturor să se angajeze pentru a pune bazele unui viitor care să nu se lase absorbit de forţa înşelătoare a răzbunării; un viitor, unde să nu se înceteze a crea condiţiile pentru pace: un loc de muncă demn pentru toţi, îngrijirea celor mai nevoiaşi şi lupta fără încetare împotriva corupţiei, care trebuie extirpată.

Dragi tineri, acest viitor vă aparţine, dar preţuind marea înţelepciune a bătrânilor voştri. Râvniţi să deveniţi constructori de pace: nu notari ai status quo-ului, ci promotori activi ai unei culturi a întâlnirii şi a reconcilierii. Dumnezeu să binecuvânteze viitorul vostru şi "să facă aşa încât să se reia drumul reconcilierii între poporul armean şi cel turc, iar pacea să apară şi în Nagorno-Karabakh" (Mesaj către armeni, 12 aprilie 2015).

În sfârşit, în această optică aş vrea să evoc un alt mare martor şi artizan al păcii lui Cristos, sfântul Grigore de Narek, pe care l-am proclamat învăţător al Bisericii. El ar putea să fie definit şi "Învăţător al păcii". Aşa a scris în acea Carte extraordinară pe care îmi place s-o consider ca o "constituţie spirituală a poporului armean": "Aminteşte-ţi, [Doamne, ...] de cei care în neamul omenesc sunt duşmanii noştri, dar pentru binele lor: săvârşeşte în ei iertare şi milostivire. [...] Nu-i extermina pe cei care muşcă: transformă-i! Extirpă conduita pământească vicioasă şi înrădăcineaz-o pe cea bună în mine şi în ei" (Cartea Lamentaţiunilor, 83,1-2). Narek, "părtaş profund conştient al oricărei necesităţi" (ibid., 3,2), a voit chiar să se identifice cu cei slabi şi cu păcătoşii din orice timp şi loc, pentru a mijloci în favoarea tuturor (cf. ibid., 31,3; 32,1; 47,2): s-a făcut "dăruitorul de rugăciune al întregii lumi" (ibid., 28,2). Această solidaritate universală a sa cu omenirea este un mare mesaj creştin de pace, un strigăt din inimă care imploră milostivire pentru toţi. Armenii, prezenţi în atâtea ţări şi pe care doresc să-i îmbrăţişez frăţeşte de aici, să fie mesageri ai acestei dorinţe de comuniune. Întreaga lume are nevoie de această vestire a voastră, are nevoie de prezenţa voastră, are nevoie de mărturia voastră cea mai curată. Pace vouă!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 27.