Papa Francisc: Conferirea Premiului Carol cel Mare (6 mai 2016)

Stimaţi oaspeţi,

Vă adresez bun-venit cordial şi vă mulţumesc pentru prezenţa voastră. Sunt recunoscător îndeosebi domnilor Marcel Philipp, Jürgen Linden, Martin Schulz, Jean-Claude Juncker şi Donald Tusk pentru cuvintele lor respectuoase. Doresc să reafirm intenţia de a oferi Premiul prestigios, cu care sunt onorat, pentru Europa: de fapt nu facem un gest celebrativ; mai degrabă profităm de ocazie pentru a dori împreună un elan nou şi curajos pentru acest continent iubit.

Creativitatea, inteligenţa, capacitatea de a se ridica şi de a ieşi din propriile limite aparţin sufletului Europei. În secolul trecut, ea a mărturisit omenirii că un nou început era posibil: după ani de ciocniri tragice, care au culminat în cel mai teribil război care se aminteşte, a apărut, cu harul lui Dumnezeu, o noutate fără precedent în istorie. Cenuşa dărâmăturilor n-au putut să stingă speranţa şi căutarea celuilalt, care a ars în inima părinţilor fondatori ai proiectului european. Ei au pus temeliile unei metereze de pace, ale unui edificiu construit din state care s-au unit nu din impunere, ci din libera alegere a binelui comun, renunţând pentru totdeauna să se ciocnească. Europa, după atâtea diviziuni, s-a regăsit în sfârşit pe sine însăşi şi a început să edifice casa sa.

Această "familie de popoare"¹, devenită în mod lăudabil între timp mai largă, în timpuri recente pare să simtă mai puţin proprii zidurile casei comune, uneori ridicate depărtându-se de proiectul iluminat creat de părinţi. Acea atmosferă de noutate, acea dorinţă arzătoare de a construi unitatea par tot mai stinse; noi, fii ai acelui vis suntem tentaţi să cedăm egoismelor noastre, privind la propriul folos şi gândind să construim ţarcuri particulare. Totuşi, sunt convins că resemnarea şi oboseala nu aparţin sufletului Europei şi că şi "dificultăţile pot să devină promotoare puternice de unitate"².

În Parlamentul European mi-am permis să vorbesc despre Europa bunică. Spuneam euro-deputaţilor că din diferite părţi creştea impresia generală a unei Europe obosite şi îmbătrânite, nefertile şi nevitale, unde marile idealuri care au inspirat Europa par să fi pierdut forţa atractivă; o Europă decăzută care pare că a pierdut capacitatea generatoare şi creatoare. O Europă tentată să vrea mai mult să asigure şi să domine spaţii decât să genereze procese de incluziune şi transformare; o Europă care "îşi fortifică poziţiile" în loc să privilegieze acţiuni care promovează noi dinamisme în societate; dinamisme capabile să implice şi să pună în mişcare pe toţi actorii sociali (grupuri şi persoane) în căutarea de noi soluţii la problemele actuale, care să aducă rod în evenimente istorice importante; o Europă care departe de a proteja spaţii să devină mamă generatoare de procese (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 223).

Ce ţi s-a întâmplat, Europă umanistă, slujitoare a drepturilor omului, a democraţiei şi a libertăţii? Ce ţi s-a întâmplat, Europă ţinut al poeţilor, filozofilor, artiştilor, muzicienilor, literaţilor? Ce ţi s-a întâmplat, Europă mamă a popoarelor şi naţiunilor, mamă a marilor bărbaţi şi femei care au ştiut să apere şi să-şi dea viaţa pentru demnitatea fraţilor lor?

Scriitorul Elie Wiesel, supravieţuitor din lagărele de exterminare naziste, spunea că astăzi este capital să se realizeze o "transfuzie de amintire". Este necesar "să se comemoreze", să se distanţeze de prezent pentru a asculta glasul înaintaşilor noştri. Amintirea nu numai că ne va permite să nu comitem aceleaşi greşeli din trecut (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 108), ci ne va da acces la acele rezultate care au ajutat popoarele noastre să străbată pozitiv răscrucile istorice pe care le întâlneau. Transfuzia amintirii ne eliberează de acea tendinţă actuală adesea mai atrăgătoare de a fabrica în grabă pe nisipurile mişcătoare ale rezultatelor imediate care ar putea să producă "un beneficiu politic uşor, rapid şi efemer, dar care nu construiesc plinătatea umană" (ibid., 224).

În acest scop ne va face bine să-i evocăm pe părinţii fondatori ai Europei. Ei au ştiut să caute căi alternative, inovatoare într-un context marcat de rănile războiului. Ei au avut curajul nu numai de a visa ideea de Europă, ci au îndrăznit să transforme radical modelele care provocau numai violenţă şi distrugere. Au îndrăznit să caute soluţii multilaterale la problemele care încet-încet deveneau comune.

Robert Schuman, în ceea ce mulţi recunosc ca actul de naştere al primei comunităţi europene, a spus: "Europa nu se va face dintr-o singură lovitură, nici printr-o construcţie de ansamblu; ea se va face prin realizări concrete, care să creeze înainte de toate o solidaritate de fapt"³. Chiar acum, în această lume a noastră sfâşiată şi rănită, trebuie să ne întoarcem la acea solidaritate de fapt, la aceeaşi generozitate concretă care a urmat după al doilea conflict mondial, pentru că - spunea în continuare Schuman - "pacea mondială nu va putea să fie salvgardată fără eforturi creatoare care să fie la înălţimea pericolelor care o ameninţă"⁴. Proiectele părinţilor fondatori, stegari ai păcii şi profeţi ai viitorului, nu sunt depăşite: inspiră, astăzi mai mult ca oricând, să se construiască punţi şi să se dărâme ziduri. Par să exprime o invitaţie din inimă de a nu ne mulţumi cu retuşuri cosmetice sau cu compromisuri întortocheate pentru a corecta vreun tratat, ci să punem cu curaj baze noi, puternic înrădăcinate; aşa cum afirma Alcide De Gasperi, "toţi la fel însufleţiţi de preocuparea binelui comun al patriilor noastre europene, al Patriei noastre Europa", să începem din nou, fără frică o "lucrare constructivă care cere toate eforturile noastre de cooperare răbdătoare şi lungă"⁵.

Această transfuzie a amintirii ne permite să ne inspirăm din trecut pentru a înfrunta cu curaj tabloul complex multipolar din zilele noastre, acceptând cu determinare provocarea de "a actualiza" ideea de Europă. O Europă capabilă să dea naştere unui nou umanism bazat pe trei capacităţi: capacitatea de a integra, capacitatea de a dialoga şi capacitatea de a genera.

Capacitatea de a integra

Erich Przywara, în opera sa magnifică Ideea de Europa, ne provoacă să gândim oraşul ca un loc de convieţuire între diferite instanţe şi nivele. El cunoştea acea tendinţă reducţionistă care locuieşte în orice tentativă de a gândi şi a vis ţesutul social. Frumuseţea înrădăcinată în multe dintre oraşele noastre se datorează faptului că au reuşit să păstreze în timp diferenţele de epoci, de naţiuni, de stiluri, de viziuni. E suficient să privim la patrimoniul cultural inestimabil din Roma pentru a confirma încă o dată că bogăţia şi valoarea unui popor se înrădăcinează tocmai în faptul de a şti să articuleze toate aceste nivele într-o convieţuire sănătoasă. Reducţionismele şi toate intenţiile uniformatoare, departe de a genera valoare, condamnă popoarele noastre la o sărăcie crudă: aceea a excluderii. Şi departe de a aduce măreţie, bogăţie şi frumuseţe, excluderea provoacă laşitate, restrângere şi brutalitate. Departe de a da nobleţe spiritului, îi aduce meschinărie.

Rădăcinile popoarelor noastre, rădăcinile Europei s-au consolidat în cursul istoriei sale învăţând să integreze în sinteze mereu noi culturile cele mai diferite şi fără aparentă legătură între ele. Identitatea europeană este, şi a fost mereu, o identitate dinamică şi multiculturală.

Activitatea politică ştie că are în mâini această lucrare fundamentală şi care nu poate fi amânată. Ştim că "întregul este mai mult decât partea şi este şi mai mult decât simpla lor sumă", motiv pentru care va trebui să se lucreze pentru "a lărgi mereu privirea pentru a recunoaşte un bine mai mare care ne va aduce beneficii nouă tuturor" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 235). Suntem invitaţi să promovăm o integrare care află în solidaritate modul în care să facem lucrurile, modul în care să construim istoria. O solidaritate care nu poate fi confundată niciodată cu pomana, ci ca generare de oportunităţi pentru ca toţi locuitorii oraşelor noastre - şi al atâtor alte oraşe - să poată dezvolta viaţa lor cu demnitate. Timpul ne învaţă că nu e suficientă numai inserarea geografică a persoanelor, ci provocarea este o puternică integrare culturală.

În acest mod comunitatea popoarelor europene va putea învinge ispita de a se concentra asupra paradigmelor unilaterale şi de a se aventura în "colonizări ideologice"; mai degrabă va redescoperi mărimea sufletului european, născut din întâlnirea de civilizaţii şi popoare, mai vast decât actualele graniţe ale Uniunii şi chemat să devină model de noi sinteze şi de dialog. De fapt, faţa Europei nu se remarcă prin opoziţia faţă de alţii, ci în faptul de a purta imprimate trăsăturile diferitelor culturi şi frumuseţea de a învinge închiderile. Fără această capacitate de integrare cuvintele rostite de Konrad Adenauer în trecut vor răsuna astăzi ca profeţie de viitor: "Viitorul Occidentului nu este ameninţat atât de tensiunea politică, cât de pericolul masificării, al uniformităţii gândirii şi sentimentului; pe scurt, de tot sistemul de viaţă, de fuga de responsabilitate, cu singura preocupare pentru propriul eu"⁶.

Capacitate de dialog

Dacă există un cuvânt pe care trebuie să-l repetăm până la oboseală este acesta: dialog. Suntem invitaţi să promovăm o cultură a dialogului căutând cu orice mijloc să deschidem instanţe pentru ca acest lucru să fie posibil şi să ne permită să reconstruim ţesutul social. Cultura dialogului implică o ucenicie autentică, o asceză care să ne ajute să-l recunoaştem pe celălalt ca un interlocutor valoros; care să ne permită să-l privim pe cel străin, pe migrant, pe cel care aparţine unei alte culturi ca un subiect care trebuie ascultat, luat în considerare şi apreciat. Este urgent pentru noi astăzi să implicăm toţi actorii sociali în promovarea "unei culturi care să privilegieze dialogul ca formă de întâlnire", ducând înainte "căutarea consensului şi a acordurilor, însă fără a o separa de preocuparea pentru o societate dreaptă, capabilă de amintire şi fără excluderi" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 239). Pacea va fi durabilă în măsura în care îi înarmăm pe copiii noştri cu armele dialogului, îi învăţăm bătălia bună a întâlnirii şi a negocierii. În acest mod le vom putea lăsa ca moştenire o cultură care să ştie să schiţeze strategii nu de moarte ci de viaţă, nu de excludere ci de integrare.

Această cultură a dialogului, care ar trebui să fie inserată în toate curricula şcolare ca axă transversală a disciplinelor, va ajuta la insuflarea în tinerele generaţii un mod de a rezolva conflictele diferit de cel cu care îi obişnuim. Astăzi este urgent să putem realiza "coaliţii" nu numai militare sau economice, ci culturale, educative, filozofice, religioase. Coaliţii care să scoată în evidenţă că, în spatele multor conflicte, este adesea în joc puterea grupurilor economice. Coaliţii capabile să apere poporul de a fi folosit pentru scopuri improprii. Să-i înarmăm pe oamenii noştri cu cultura dialogului şi a întâlnirii.

Capacitatea de a genera

Dialogul şi tot ceea ce el comportă ne aminteşte că nimeni nu se poate limita să fie spectator nici simplu observator. Toţi, de la cel mai mic la cel mai mare, sunt parte activă în construirea unei societăţi integrate şi reconciliate. Această cultură este posibilă dacă participăm toţi la elaborarea şi construirea sa. Situaţia actuală nu admite simpli observatori ale luptelor altuia. Dimpotrivă, este un apel puternic la responsabilitatea personală şi socială.

În acest sens tinerii noştri au un rol preponderent. Ei nu sunt viitorul popoarelor noastre, sunt prezentul; sunt cei care deja astăzi cu visele lor, cu viaţa lor forjează spiritul european. Nu putem gândi ziua de mâine fără a le oferi o reală participare ca agenţi ai schimbării şi ai transformării. Nu putem să ne imaginăm Europa fără a-i face părtaşi şi protagonişti ai acestui vis.

Ultima vreme am reflectat asupra acestui aspect şi m-am întrebat: cum putem să-i facem părtaşi pe tinerii noştri de această construcţie când îi privăm de locuri de muncă; de locuri de muncă demne care să le permită să se dezvolte prin intermediul mâinilor lor, al inteligenţei lor şi al energiilor lor? Cum pretindem să le recunoaştem valoarea de protagonişti când nivelele de şomaj al milioanelor de tineri europeni sunt în creştere? Cum să evităm să-i pierdem pe tinerii noştri care ajung să plece în altă parte în căutarea de idealuri şi simţ de apartenenţă pentru că aici, în ţara lor, nu ştim să le oferim oportunităţi şi valori?

"Împărţirea corectă a roadelor pământului şi a muncii umane nu este simplă filantropie. Este o datorie morală"⁷. Dacă vrem să gândim societăţile noastre într-un mod diferit, avem nevoie să creăm locuri de muncă demne şi bine remunerate, în special pentru tinerii noştri.

Asta cere căutarea de noi modele economice mai inclusive şi drepte, nu orientate în slujba câtorva, ci în folosul oamenilor şi al societăţii. Şi asta ne cere trecerea de la o economie lichidă la o economie socială. Mă gândesc de exemplu la economia socială de piaţă, încurajată şi de predecesorii mei (cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat ambasadorului R.F.G., 8 noiembrie 1990). A trece de la o economie care tinde spre beneficiu şi spre profit pe baza speculării şi a împrumutului cu dobândă la o economie socială care să investească pe persoane creând locuri de muncă şi calificare.

Trebuie să trecem de la o economie lichidă, care tinde să favorizeze corupţia ca mijloc pentru a obţine profituri, la o economie socială care garantează accesul la pământ, la casă prin intermediul muncii ca loc în care persoanele şi comunităţile pot pune în joc "multe dimensiuni ale vieţii: creativitatea, proiecţia în viitor, dezvoltarea capacităţilor, exercitarea valorilor, comunicarea cu alţii, o atitudine de adoraţie. De aceea realitatea socială a lumii de astăzi, dincolo de interesele limitate ale firmelor şi de o raţionalitate economică discutabilă, cere ca «să se continue să se urmărească drept prioritate obiectivul accesului la muncă [...] pentru toţi»⁸" (Enciclica Laudato si', 127).

Dacă vrem să tindem spre un viitor care să fie demn, dacă vrem un viitor de pace pentru societăţile noastre, vom putea ajunge la el numai bazându-ne pe adevărata incluziune: "aceea care dă muncă demnă, liberă, creativă, participativă şi solidară"⁹. Această trecere (de la o economie lichidă la o economie socială) nu numai că va da noi perspective şi oportunităţi concrete de integrare şi incluziune, ci ne va deschide din nou capacitatea de a visa acel umanism, pentru care Europa a fost leagăn şi izvor.

La renaşterea unei Europe obosite, dar încă bogate în energii şi potenţialităţi, poate şi trebuie să contribuie Biserica. Îndatorirea sa coincide cu misiunea sa: vestirea Evangheliei, care astăzi mai mult ca oricând se traduce mai ales în a merge în întâmpinarea rănilor omului, ducând prezenţa puternică şi simplă a lui Isus, milostivirea sa mângâietoare şi încurajatoare. Dumnezeu doreşte să locuiască printre oameni, dar poate face asta numai prin bărbaţi şi femeie care, ca marii evanghelizatori ai continentului, sunt atinşi de El şi trăiesc Evanghelia, fără a căuta altceva. Numai o Biserică bogată în martori va putea reda apa curată a Evangheliei rădăcinilor Europei. În asta, drumul creştinilor spre unitatea deplină este un mare semn al timpurilor, dar şi exigenţa urgentă de a răspunde la apelul Domnului "ca toţi să fie una" (In 17,21).

Cu mintea şi cu inima, cu speranţă şi fără nostalgii zadarnice, ca un fiu care regăseşte în mama Europă rădăcinile sale de viaţă şi de credinţă, visez un nou umanism european, "un drum constant de umanizare", căruia îi folosesc "amintire, curajul, utopia sănătoasă şi umană"¹⁰. Visez o Europă tânără, capabilă să fie încă mamă: o mamă care să aibă viaţă, pentru că respectă viaţa şi oferă speranţe de viaţă. Visez o Europă care se îngrijeşte de copil, care îl ajută ca pe un frate pe cel sărac şi pe cel care vine în căutare de primire pentru că nu mai are nimic şi cere adăpost. Visez o Europă care ascultă şi valorizează persoanele bolnave şi bătrâne, pentru ca să nu fie reduse la obiecte neproductive de aruncat. Visez o Europă în care a fi migrant nu este delict, ci o invitaţie la o angajare mai mare cu demnitatea întregii fiinţe umane. Visez o Europă în care tinerii respiră aerul curat al onestităţii, iubesc frumuseţea culturii şi a unei vieţi simple, nu poluate de nevoile infinite ale consumismului; unde faptul de a se căsători şi de a avea copii sunt o responsabilitate şi o bucurie mare, nu o problemă dată de lipsa unui loc de muncă suficient de stabil. Visez o Europă a familiilor, cu politici într-adevăr efective, centrate mai mult pe chipuri decât pe numere, mai mult pe naşterile de copii decât pe creşterea bunurilor. Visez o Europă care promovează şi tutelează drepturile fiecăruia, fără a uita obligaţiile faţă de toţi. Visez o Europă despre care să nu se poată spune că angajarea sa pentru drepturile umane a fost ultima sa utopie. Mulţumesc.

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.
² Ibidem.
³ Declaraţia de la 9 mai 1950, Salon de l'Horologe, Quai d'Orsay, Paris.
⁴ Ibidem.
⁵ Discurs la Conferinţa Parlamentară Europeană, Paris, 21 aprilie 1954.
⁶ Discurs la Adunarea artizanilor germani, Düsseldorf, 27 aprilie 1952.
⁷ Discurs adresat mişcărilor populare din Bolivia, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015.
⁸ Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 32: AAS 101 (2009), 666.
⁹ Discurs adresat mişcărilor populare din Bolivia, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015.
¹⁰ Discurs la Consiliul Europei, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.

lecturi: 8.