CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN MEXIC

(12-18 februarie 2016)

Sfânta Liturghie în Bazilica din Guadalupe
Ciudad de Mexico,
Sâmbătă, 13 februarie 2016

Am ascultat cum Maria a mers s-o viziteze pe verişoara Elisabeta. Fără amânări, fără îndoieli, fără încetineli, merge s-o însoţească pe ruda sa care era în ultimele luni de sarcină.

Întâlnirea cu îngerul n-a oprit-o Maria, pentru că nu s-a simţit privilegiată, sau obligată să se dezlipească de viaţa alor săi. Dimpotrivă, a reînsufleţit şi a pus în mişcare o atitudine prin care Maria este şi va fi mereu recunoscută: femeia lui da, un da de dăruire lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un da de dăruire fraţilor săi. Este da-ul care a pus-o în mişcare pentru a da tot ce-i mai bun din ea, pornind la drum în întâmpinarea celorlalţi.

A asculta acest text din Evanghelie în această Casă are un gust special. Maria, femeia lui da, a voit să-i viziteze şi pe locuitorii din acest ţinut al Americii în persoana sfântului indian Juan Diego. Aşa cum s-a mişcat pe străzile din Iudeea şi din Galileea, în acelaşi mod a ajuns la Tepeyac, cu hainele sale, folosind limba sa, pentru a sluji această mare naţiune. Şi aşa cum a însoţit sarcina Elisabetei, a însoţit şi însoţeşte "sarcina" acestui binecuvântat pământ mexican. Aşa cum s-a făcut prezentă micului Juanito, în acelaşi mod continuă să se facă prezentă nouă tuturor, mai ales celor care asemenea lui simt "că nu valorează nimic" (cf. Nican Mopohua, 55). Această alegere deosebită, să spunem preferenţială, n-a fost împotriva nimănui, ci în favoarea tuturor. Micul indian Juan care se numea şi "mecapal, cacaxtle, coadă, aripă, având el însuşi nevoie să fie purtat" (cf. ibid.) a devenit "mesagerul, foarte vrednic de încredere".

În acele zori din decembrie 1531 se împlinea primul miracol care apoi va fi amintirea vie a tot ceea ce păstrează acest Sanctuar. În acele zori, în acea întâlnire, Dumnezeu a trezit speranţa fiului său Juan, speranţa unui popor. În acele zori, Dumnezeu a trezit şi trezeşte speranţa celor mai mici, a celor suferinzi, a celor evacuaţi şi a celor marginalizaţi, a tuturor celor care simt că nu au un loc demn în aceste ţinuturi. În acele zori, Dumnezeu s-a apropiat şi se apropie de inima suferindă dar rezistentă a atâtor mame, taţi, bunici care i-au văzut pe copiii lor plecând, i-au văzut pierduţi sau chiar smulşi de criminalitate.

În acele zori, Juanito experimentează în viaţa sa ce anume este speranţa, ce anume este milostivirea lui Dumnezeu. El este ales pentru a supraveghea, a îngriji, a păzi şi a favoriza construirea acestui Sanctuar. În mai multe rânduri i-a spus Fecioarei că el nu era persoana potrivită, ba chiar, dacă voia să ducă înainte acea lucrare trebuia să aleagă alţii pentru că el nu era instruit, literat sau apartenent la cei care ar fi putut face asta. Maria, hotărâtă - cu hotărârea care se naşte din inima milostivă a Tatălui - i-a spus nu, că el va fi mesagerul său.

Astfel el reuşeşte să evidenţieze ceva ce nu ştia să exprime, o adevărată imagine transparentă de iubire şi de dreptate: în construirea celuilalt sanctuar, cel al vieţii, cel al comunităţilor, societăţilor şi culturilor noastre, nimeni nu poate fi lăsat în afară. Toţi suntem necesari, mai ales aceia care în mod normal nu contează pentru că nu sunt "la înălţimea circumstanţelor" sau pentru că nu "aduc capitalul necesar" pentru construirea lor. Sanctuarul lui Dumnezeu este viaţa fiilor săi, a tuturor şi în toate condiţiile, îndeosebi a tinerilor fără viitor expuşi la o infinitate de situaţii dureroase, la risc, şi cea a bătrânilor fără recunoaştere, uitaţi în atâtea colţuri. Sanctuarul lui Dumnezeu sunt familiile noastre care au nevoie de minimul necesar pentru a se putea forma şi susţine. Sanctuarul lui Dumnezeu este faţa atâtora pe care-i întâlnim în drumul nostru...

Venind în acest sanctuar ni se poate întâmpla acelaşi lucru care i s-a întâmplat lui Juan Diego. A privi Mama pornind de la durerile noastre, de la fricile, disperările, tristeţile noastre şi a-i spune: "Ce anume pot da eu dacă nu sunt o persoană instruită?". Să privim Mama cu ochi care spun: "Sunt atâtea situaţiile care ne iau forţa, care ne facă să simţim că nu există spaţiu pentru speranţă, pentru schimbare, pentru transformare".

Pentru aceasta cred că astăzi ne va face bine un pic de tăcere şi s-o privim, s-o privim mult şi cu calm şi să-i spunem aşa cum a făcut celălalt fiu care o iubea mult:

"Să te privesc pur şi simplu - Mamă -,
ţinând deschisă numai privirea;
să te privesc în întregime fără să-ţi spun nimic,
şi să-ţi spun totul, mut şi reverenţios.
Nu tulbura vântul frunţii tale;
numai să legeni singurătatea mea încălcată
în ochii tăi de Mamă îndrăgostită
şi în cuibul tău de pământ transparent.
Orele se precipită; loviţi,
muşcă oamenii nesăbuiţi murdăria
vieţii şi a morţii, cu zgomotele lor.
Să te privesc, Mamă; să te contemplu abia,
inima tăcută în duioşia ta,
în curata ta tăcere de crini" (Imn liturgic).

Şi în tăcere, în această rămânere pentru a o contempla, să simţim încă o dată că ne repetă: "Ce este, fiul meu, cel mic dintre toţi? Ce anume întristează inima ta?" (cf. Nican Mopohua, 107.118). "Oare nu sunt aici eu, eu care am onoarea de a fi mama ta?" (ibid., 119).

Ea ne spune că are "onoarea" de a fi mama noastră. Acest lucru ne dă certitudinea că lacrimile celor care suferă nu sunt sterile. Sunt o rugăciune tăcută care se înalţă până la cer şi care în Maria găseşte mereu loc sub mantia sa. În ea şi cu ea, Dumnezeu se face frate şi însoţitor de drum, poartă cu noi crucile pentru a nu ne lăsa striviţi de durerile noastre.

"Oare nu sunt mama ta? Nu sunt aici? Nu te lăsa învins de durerile tale, de tristeţile tale" - ne spune. Astăzi din nou ne trimite, ca pe Juanito; astăzi din nou ne repetă: fii mesagerul meu, fii trimisul meu pentru a construi atâtea noi sanctuare, pentru a însoţi atâtea vieţi, pentru a şterge atâtea lacrimi. Este suficient ca să mergi pe străzile din cartierul tău, din comunitatea ta, din parohia ta ca mesager al meu, ca mesageră a mea; înalţă sanctuare împărtăşind bucuria de a şti că nu suntem singuri, că ea este cu noi. Fii mesagerul meu - ne spune - dând de mâncare celor înfometaţi, de băut celor însetaţi, dă un loc celor nevoiaşi, îmbracă pe cel care este gol şi vizitează pe cei bolnavi. Ajută-l pe prizonier, nu-l lăsa singur, iartă pe cel care ţi-a făcut rău, mângâie pe cel care este trist, ai răbdare cu ceilalţi şi, mai ales, imploră-l şi roagă-l pe Dumnezeul nostru. Şi în tăcere îi spunem ceea ce ne iese din inimă.

"Oare nu sunt mama ta? Oare nu sunt aici?" - ne spune iarăşi Maria. Mergi ca să construieşti sanctuarul meu, ajută-mă să ridic din nou viaţa fiilor mei, fraţii tăi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.