CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN MEXIC

(12-18 februarie 2016)

Întâlnirea cu episcopii din Mexic
Catedrală, Ciudad de Mexico
Sâmbătă, 13 februarie 2016

Iubiţi fraţi,

Sunt bucuros să vă pot întâlni în ziua următoare după sosirea mea în această ţară, pe care, urmând paşii Predecesorilor mei, am venit şi eu s-o vizitez.

Nu puteam să nu vin! Ar putea Succesorul lui Petru, chemat din îndepărtatul sud latinoamerican, să nu poată să-şi îndrepte privire spre Fecioara "Morenita"?

Vă mulţumesc pentru că m-aţi primit în această catedrală, "casita", "casă mică" devenită mare dar mereu "sacră", pe care Fecioara de Guadalupe a cerut-o, şi pentru cuvintele respectuoase de bun-venit pe care mi le-aţi adresat.

Ştiind că aici se află inima secretă a fiecărui mexican, intru cu pas delicat, aşa cum trebuie intrat în casa şi în sufletul acestui popor, şi vă sunt profund recunoscător că îmi deschideţi poarta. Ştiu că privind ochii Fecioarei ajung la privirea oamenilor voştri care, în ea, au învăţat să se manifeste. Ştiu că niciun alt glas nu poate vorbi aşa de profund despre inima mexicană aşa cum poate să vorbească Fecioara; ea păstrează dorinţele sale cele mai înalte, speranţele sale cele mai tainice; ea adună bucuriile sale şi lacrimile sale; ea înţelege numeroasele sale graiuri şi le răspunde cu duioşie de Mamă pentru că sunt fiii săi.

Sunt bucuros să fiu cu voi, aici în apropierea lui "Monte del Tepeyac", ca la începuturile evanghelizării acestui continent şi vă cer, cu respect, să-mi permiteţi ca tot ceea ce vă voi spune să pot spune pornind de la Guadalupana. Cât aş vrea ca ea să fie cea care să vă ducă, până în adâncul sufletelor voastre de păstori, şi, prin intermediul vostru, la fiecare dintre Bisericile voastre particulare prezente în acest Mexic vast, tot ceea ce curge intens din inima Papei.

Aşa cum a făcut Juan Diego şi au făcut generaţiile următoare de fii ai Guadalupanei, şi Papa de mult timp nutrea dorinţa de a o vedea. Şi mai mult, aş vrea eu însumi să ajungă la mine privirea sa maternă. Am reflectat mult asupra misterului acestei privire şi vă rog, primiţi ceea ce ţâşneşte din inima mea de păstor în acest moment.

O privire de duioşie

Înainte de toate, Fecioara Morenita ne învaţă că singura forţă capabilă să cucerească inima oamenilor este duioşia lui Dumnezeu. Ceea ce încântă şi atrage, ceea ce apleacă şi învinge, ceea ce deschide şi dezleagă de lanţuri nu este forţa instrumentelor sau duritatea legii, ci slăbiciunea atotputernică a iubirii divine, care este forţa irezistibilă a dulceţei sale şi promisiunea ireversibilă a milostivirii sale.

Un scriitor neliniştit şi ilustru din această ţară a spus că la Guadalupe nu se cere belşugul recoltelor sau fertilitatea pământului, ci se caută un sân în care oamenii, mereu orfani şi dezmoşteniţi, caută o ocrotire, o casă.

La distanţă de secole de evenimentul care stă la baza întemeierii acestei ţări şi a evanghelizării continentului, oare a fost diluată, oare a fost uitată necesitatea unui sân la care tânjeşte inima poporului care v-a fost încredinţat?

Cunosc istoria lungă şi dureroasă pe care aţi străbătut-o, nu fără a vărsa atâta sânge, nu fără convulsii impetuoase şi sfâşietoare, nu fără violenţă şi neînţelegeri. Pe bună dreptate veneratul şi sfântul meu Predecesor, care în Mexic era ca acasă la el, a voit să amintească faptul că istoria sa este străbătută "precum fluvii uneori ascunse şi mereu învolburate, de trei realităţi care uneori se întâlnesc şi altele revelează diferenţele lor complementare, fără a se amesteca niciodată total: vechea şi bogata sensibilitate a popoarelor indigene care l-au iubit pe Juan de Zumárraga şi pe Vasco de Quiroga, pe care multe din aceste popoare continuă să-i numească părinţi, creştinismul înrădăcinat în sufletul mexicanilor şi raţionalitatea modernă, de factură europeană, care a voit atât de mult să exalte independenţa şi libertatea" (Ioan Paul al II-lea, Discurs la ceremonia de bun-venit în Mexic, 22 ianuarie 1999).

Şi în această istorie, sânul matern care încontinuu a dat naştere Mexicului, deşi uneori părea un năvod care aduna 153 de peşti (cf. In 21,11), nu s-a demonstrat niciodată nerodnic, şi fracturile ameninţătoare s-au refăcut mereu.

De aceea, vă invită să pornim din nou de la această necesitate a unui sân care provine din sufletul poporului vostru. Sânul credinţei creştine este capabil să reconcilieze trecutul adesea marcat de singurătate, izolare şi marginalizare, cu viitorul încontinuu izolat la o zi de mâine care ne scapă. Numai în acel sân se poate, fără a renunţa la propria identitate, "descoperi adevărul profund al noii umanităţi, în care toţi sunt chemaţi să fie fii ai lui Dumnezeu" (Ioan Paul al II-lea, Omilie pentru canonizarea sfântului Juan Diego, 31 iulie 2002).

Deci înclinaţi-vă, fraţilor, cu delicateţe şi respect, asupra sufletului profund al oamenilor voştri, coborâţi cu atenţie şi descifraţi faţa lor misterioasă. Prezentul, adesea dizolvat în dispersie şi sărbătoare, oare nu este şi propedeutic pentru Dumnezeu care este prezentul unic şi deplin? Familiaritatea cu durerea şi moartea nu sunt forme de curaj şi căi spre speranţă? Percepţia că lumea este mereu şi numai de răscumpărat nu este antidot la autosuficienţa prepotentă a celor care cred că pot să facă abstracţie de Dumnezeu?

Desigur, pentru toate acestea este nevoie de o privire capabilă să reflecte duioşia lui Dumnezeu. De aceea fiţi Episcopi cu privire limpede, cu suflet transparent, cu faţă luminoasă. Nu vă fie frică de transparenţă. Biserica nu are nevoie de întuneric pentru a lucra. Vegheaţi ca privirile voastre să nu se acopere cu penumbrele ceţii mondenităţii; nu vă lăsaţi corupţi de materialismul vulgar nici de iluziile seducătoare ale acordurilor "pe sub mână"; nu vă puneţi încrederea în "carele şi caii" faraonilor actuali, pentru că forţa noastră este "stâlpul de foc" care rupe în două apele mării despărţindu-le, fără a face mare zgomot (cf. Ex 14,24-25).

Lumea în care Domnul ne cheamă să ne desfăşurăm misiunea a devenit foarte complexă. Chiar şi ideea prepotentă a lui "cogito", care nu nega că exista măcar o stâncă deasupra plajei fiinţei, astăzi este dominată de o concepţie despre viaţă considerată de mulţi mai mult ca oricând şovăielnică, schimbătoare şi fără lege, pentru că duce lipsă de un substrat solid. Frontierele, aşa de intens invocate şi susţinute, au devenit permeabile în faţa noutăţii unei lumi în care forţa unora nu mai poate supravieţui fără vulnerabilitatea altora. Hibridizarea ireversibilă a tehnologiei face apropiat ceea ce este îndepărtat dar, din păcate, face distant ceea ce ar trebui să fie apropiat.

Şi exact în această lume Dumnezeu vă cere să aveţi o privire care să ştie să intercepteze întrebarea care strigă în inima oamenilor voştri, singura care posedă în propriul calendar o "sărbătoare a strigătului". La acel strigăt trebuie răspuns că Dumnezeu există şi este aproape prin Isus. Că numai Dumnezeu este realitatea pe care se poate construi, pentru că "Dumnezeu este realitatea de bază, nu un Dumnezeu numai gândit sau ipotetic, ci Dumnezeul cu faţă umană" (Benedict al XVI-lea, Discurs inaugural la a V-a Conferinţă Generală a CELAM, 13 mai 2007).

În privirile voastre, poporul mexican are dreptul să găsească urmele celor care "l-au văzut pe Domnul" (cf. In 20,25), ale celor care au fost cu Dumnezeu. Acest lucru este esenţial. Aşadar, nu pierdeţi timp şi energii în lucrurile secundare, în bârfe şi în intrigi, în proiectele zadarnice de carieră, în planurile goale de hegemonie, în cluburile sterile de interese sau de facţiuni. Nu vă lăsaţi opriţi de murmurări şi de vorbiri de rău. Introduceţi-i pe preoţii voştri în înţelegerea slujirii sacre. Nouă slujitorilor lui Dumnezeu ne este suficient harul de "a bea potirul Domnului", darul de a păstra partea moştenirii sale care ne-a fost încredinţată, deşi suntem administratori nepricepuţi. Să-l lăsăm pe Tatăl să ne încredinţeze locul pe care l-a pregătit pentru noi (cf. Mt 20,20-28). Oare putem să fim cu adevărat ocupaţi în alte lucruri dacă nu în cele ale Tatălui? În afara "lucrurilor Tatălui" (cf. Lc 2,48-49) pierdem identitatea noastră şi, în mod vinovat, facem zadarnic harul său.

Dacă privirea noastră nu mărturiseşte că l-am văzut pe Isus, atunci cuvintele pe care le amintim despre El sunt numai figuri retorice goale. Probabil exprimă nostalgia celor care nu pot să-l uite pe Domnul, dar oricum sunt numai bâlbâială de orfani lângă mormânt. Cuvinte până la urmă incapabile să împiedice ca lumea să rămână abandonată şi redusă la propria putere disperată.

Mă gândesc la necesitatea de a oferi un sân matern tinerilor. Privirile voastre să fie capabile să se intersecteze cu privirile lor, să-i iubiţi şi să percepeţi ceea ce ei caută cu acea forţă cu care mulţi ca ei au părăsit bărci şi năvoade pe celălalt mal al mării (cf. Mc 1,17-18), au abandonat mesele de impozite numai să-l urmeze pe Domnul adevăratei bogăţii (cf. Mt 9,9).

Mă preocupă atâţia care, seduşi de puterea goală a lumii, exaltă himerele şi se îmbracă în simbolurile lor macabre pentru a comercializa moartea în schimbul monedelor pe care la sfârşit molia şi rugina le consumă şi pentru care hoţii sparg şi fură (cf. Mt 6,20). Vă rog să nu subevaluaţi provocarea etică şi anti-civică pe care o reprezintă traficul de droguri pentru tineret şi pentru întreaga societate mexicană, inclusiv Biserica.

Proporţiile fenomenului, complexitatea cauzelor sale, imensitatea extinderii sale ca metastază care devorează, gravitatea violenţei care destramă şi a conexiunilor sale zbuciumate, nu ne permit nouă, păstori ai Bisericii, să ne refugiem în condamnări generice - forme de nominalism - ci cer un curaj profetic şi un serios şi calificat proiect pastoral pentru a contribui, treptat, la formarea acelei reţele umane delicate, fără de care cu toţii vom fi încă de la început distruşi de această ameninţare vicleană. Numai începând de la familii; apropiindu-ne şi îmbrăţişând periferia umană şi existenţială a teritoriilor dezolate din oraşele noastre; implicând comunităţile parohiale, şcolile, instituţiile comunitare, comunitatea politică, structurile de siguranţă; numai aşa ne vom putea elibera total de apele în care din păcate se îneacă atâtea vieţi, fie viaţa celui care moare ca victimă, fie aceea a celui care în faţa lui Dumnezeu va avea mereu mâinile pătate de sânge, oricât ar avea portofelul plin de bani murdari şi conştiinţa anesteziată.

Cu privirea îndreptată spre Maria de Guadalupe, voi spune un al doilea lucru:

O privire capabilă să ţese

În mantia sufletului mexican Dumnezeu a ţesut, cu firul amprentelor metise ale oamenilor săi, faţa manifestării sale în "Morenita". Dumnezeu nu are nevoie de culori stinse pentru a desena faţa sa. Desenele lui Dumnezeu nu sunt condiţionate de culori sau de fire, ci sunt determinate de ireversibilitatea iubirii sale care vrea cu tenacitate să se imprime în noi.

De aceea, fiţi Episcopi capabili să imitaţi această libertate a lui Dumnezeu alegând ceea ce este umil pentru a manifesta maiestatea feţei sale şi de a imita această răbdare divină în a ţese, cu firul subţire al umanităţii pe care o întâlniţi, acel om nou pe care ţara voastră îl aşteaptă. Nu vă lăsaţi cuprinşi de căutarea zadarnică de a schimba poporul, ca şi cum iubirea lui Dumnezeu n-ar avea suficientă forţă pentru a-l schimba.

Apoi, redescoperiţi statornicia înţeleaptă şi umilă cu care părinţii credinţei acestei patrii au ştiut să introducă generaţiile următoare în semantica misterului divin. Învăţând mai înainte şi apoi învăţând pe alţii gramatica necesară pentru a dialoga cu acel Dumnezeu, ascuns în secolele căutării lor şi devenit aproape în persoana Fiului său Isus, pe care astăzi atâţia îl recunosc în imaginea însângerată şi umilită, ca figură a propriului destin. Imitaţi condescendenţa sa şi capacitatea sa de a se înjosi. Nu vom înţelege niciodată îndeajuns faptul că Dumnezeu cu firele metise ale oamenilor noştri a ţesut faţa cu care s-a făcut cunoscut! Niciodată nu vom fi îndeajuns de recunoscători faţă de această aplecare a sa, faţă de această "synkatábasis".

O privire de delicateţe singulară vă cer faţă de popoarele indigene, pentru ei şi pentru fascinantele lor culturi, adesea masacrate. Mexicul are nevoie de rădăcinile sale amerindiene pentru a nu rămâne într-o enigmă nerezolvată. Indigenii din Mexic aşteaptă încă să le fie recunoscută efectiv bogăţia contribuţiei lor şi rodnicia prezenţei lor pentru a moşteni acea identitate care vă face să deveniţi o naţiune unică şi nu numai una printre celelalte.

S-a vorbit de multe ori despre presupusul destin neîmplinit al acestei naţiuni, despre "labirintul singurătăţii" în care ar fi închis, despre geografia ca destin care o închide în capcană. Pentru unii, toate acestea ar fi obstacol pentru desenarea unei feţe unitare, a unei identităţi adulte, a unei poziţii singulare în concertul naţiunilor şi a unei misiuni împărtăşite.

Pentru alţii, şi Biserica din Mexic ar fi condamnată să aleagă între a îndura inferioritatea în care a fost izolată în unele perioade ale istoriei sale, ca atunci când glasul său a fost redus la tăcere şi s-a încercat să se amputeze prezenţa sa, sau aventurarea în fundamentalisme pentru a recupera certitudini provizorii - ca acel "cogito" faimos - uitând că are înscrisă în inimă setea de Absolut şi că este chemată în Cristos să-i reunească pe toţi şi nu numai o parte (cf. Lumen gentium, 1).

În schimb, nu încetaţi să amintiţi poporului vostru cât sunt de puternice rădăcinile antice care au permis sinteza creştină vie de comuniune umană, culturală şi spirituală care s-a format aici. Amintiţi că aripile poporului vostru s-au întins deja de mai multe ori deasupra multor vicisitudini. Păstraţi amintirea drumului lung parcurs până aici - fiţi "deuteronomici" - şi să ştiţi să treziţi speranţa de noi ţinte, pentru că ziua de mâine va fi un pământ "bogat în roade" chiar dacă ne pune provocări care nu sunt indiferente (cf. Num 13,27-28).

Fie ca privirile voastre, odihnite mereu şi numai în Cristos, să fie capabile să contribuie la unitatea poporului vostru; să favorizeze reconcilierea diferenţelor sale şi integrarea diversităţilor sale; să promoveze soluţionarea problemelor sale endogene; să-şi amintească de măsura înaltă la care Mexicul poate să ajungă dacă învaţă să-şi aparţină sieşi mai înainte decât altora; să ajute la găsirea de soluţii împărtăşite şi sustenabile la mizeriile sale; să motiveze întreaga naţiune să nu se mulţumească cu mai puţin decât se aşteaptă de la modul mexican de a locui în lume.

O a treia reflecţie:

O privire atentă şi apropiată, nu adormită

Vă rog să nu cădeţi în paralizia de a da răspunsuri vechi la întrebările noi. Trecutul vostru este o fântână de bogăţii care trebuie săpate, care poate să inspire prezentul şi lumineze viitorul. Vai vouă dacă dormiţi pe lauri! Nu trebuie risipită moştenirea primită, păstrând-o cu o muncă statornică. Sunteţi aşezaţi pe umerii giganţilor: episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi laici credincioşi "până la sfârşit", care şi-au dat viaţa pentru ca Biserica să-şi poată îndeplini propria misiune. Din înaltul acestui podium sunteţi chemaţi să îndreptaţi o privire largă asupra ogorului Domnului pentru a programa semănatul şi a aştepta recolta.

Vă invit să nu încetaţi, să nu încetaţi fără frică în misiunea de a evangheliza şi de a aprofunda credinţa, printr-o cateheză mistagogică care să ştie să preţuiască religiozitatea populară a oamenilor voştri. Timpul nostru cere atenţie pastorală faţă de persoanele şi faţă de grupurile care speră să poată merge în întâmpinarea lui Cristos viu. Numai o convertire pastorală curajoasă - şi subliniez convertire pastorală - a comunităţilor noastre poate căuta, genera şi hrăni pe discipolii de astăzi ai lui Isus (cf. Documentul de la Aparecida, 22,6, 360, 370).

De aceea, este necesar pentru păstorii noştri să depăşească ispita distanţei - şi las fiecăruia dintre voi să facă lista distanţelor care pot să existe în această Conferinţă Episcopală; nu le cunosc, dar a depăşi ispita distanţei - şi a clericalismului, a răcelii şi a indiferenţei, a comportamentului triumfal şi a autoreferenţialităţii. Guadalupe ne învaţă că Dumnezeu este familial, aproape în faţa sa, că proximitatea şi condescendenţa - această înjosire şi apropiere - pot face mai mult decât forţa, decât orice tip de forţă.

Aşa cum învaţă frumoasa tradiţie guadalupană, "Morenita" păzeşte privirile celor care o contemplă, reflectă faţa celor care o întâlnesc. Trebuie învăţat că există ceva irepetabil în fiecare dintre cei care ne privesc în căutarea lui Dumnezeu. Ne revine nouă să nu devenim impermeabili la aceste priviri. A păzi în noi pe fiecare dintre ei, păstrându-i în inimă, ocrotindu-i.

Numai o Biserica aptă să ocrotească faţa oamenilor care merg să bată la poarta ei este capabilă să le vorbească despre Dumnezeu. Dacă nu descifrăm suferinţele lor, dacă nu ne dăm seama de nevoile lor, nimic nu vom putea oferi. Bogăţia pe care o avem curge numai atunci când întâlnim puţinul celor care cerşesc şi tocmai această întâlnire se realizează în inima noastră de păstori.

Şi prima faţă pe care vă implor s-o păstraţi în inima voastră este aceea a preoţilor voştri. Nu-i lăsaţi expuşi singurătăţii şi abandonării, pradă mondenităţii care devorează inima. Fiţi atenţi şi învăţaţi să citiţi privirile lor pentru a vă bucura cu ei când se simt fericiţi să povestească ceea ce "au făcut şi au învăţat" (cf. Mc 6,30), precum şi pentru a nu se da înapoi când se simt un pic umiliţi şi nu pot să facă altceva decât să plângă pentru că "l-au tăgăduit pe Domnul" (cf. Lc 22,61-62), precum şi, de ce nu, pentru a-i susţine, în comuniune cu Cristos, când cineva, deja doborât, va ieşi cu Iuda "noaptea" (cf. In 13,30). În aceste situaţii, să nu lipsească niciodată paternitatea voastră de Episcopi faţă de preoţii voştri. Încurajaţi comuniunea dintre ei; faceţi în aşa fel încât să poată perfecţiona darurile lor; inseraţi-i în marile cauze pentru că inima apostolului n-a fost făcută pentru lucruri mici.

Nevoia de familiaritate locuieşte în inima lui Dumnezeu. Stăpâna Noastră de Guadalupe a cerut numai o "căsuţă sacră". Popoarele noastre latinoamericane înţeleg bine limbajul diminutiv - o "căsuţă" sacră - şi cu plăcere îl folosesc. S-au adapta să se simtă diminuaţi şi s-au obişnuit să trăiască în modestie.

Biserica, atunci când se adună într-o catedrală maiestuoasă, nu va putea să nu se înţeleagă ca o "casă mică", în care fiii săi pot să se simtă în largul lor. În faţa lui Dumnezeu se poate rămâne numai dacă suntem mici, dacă suntem orfani, dacă suntem cerşetori. Protagonistul istoriei de mântuire este cerşetorul.

"Căsuţă" familială şi în acelaşi timp "sacră", pentru că proximitatea se umple de măreţia atotputernică. Suntem păzitori ai acestui mister! Uneori am pierdut acest simţ al măsurii divine umile şi încetăm să oferim alor noştri "căsuţa" în care să se poată simţi în intimitate cu Dumnezeu. Se poate întâmpla şi că neglijând un pic simţul măreţiei sale s-a pierdut parte din teama reverenţioasă faţă de o astfel de iubire. Acolo unde locuieşte Dumnezeu, omul nu poate să meargă fără să fie admis, şi intră numai "scoţându-şi sandalele" (cf. Ex 3,5) pentru a mărturisi propria insuficienţă.

Şi faptul de a uita "să ne scoatem sandalele" pentru a intra, nu este probabil la rădăcina pierderii simţului sacralităţii vieţii umane, a persoanei, a valorilor esenţiale, a înţelepciunii acumulate de-a lungul secolelor, a respectului faţă de natură? Fără a recupera, în conştiinţa oamenilor şi a societăţii, aceste rădăcini profunde, chiar şi muncii generoase în favoarea drepturilor umane legitime îi va lipsi limfa vitală care poate să vină numai dintr-un izvor pe care omenirea nu va putea să şi-l dea de la sine însăşi.

Şi, tot privind-o pe Mama, pentru a încheia:

O privire de ansamblu şi de unitate

Numai privind-o pe "Morenita", Mexicul are o viziune completă despre sine. De aceea vă invită să înţelegeţi că misiunea pe care v-o încredinţează Biserica astăzi - şi v-a încredinţat-o mereu - cere această privire care să cuprindă totalitatea. Şi acest lucru nu se poate realiza izolat, ci numai în comuniune.

Guadalupana este încinsă cu un brâu care anunţă rodnicia sa. Este Fecioara care-l poară în sân pe Fiul aşteptat de oameni. Este Mama care dă naştere omenirii din noua lume care se naşte. Este Mireasa care prefigurează maternitatea rodnică a Bisericii lui Cristos. Voi aveţi misiunea de a încinge întreaga naţiune mexicană cu rodnicia lui Dumnezeu. Nicio bucată din acest brâu nu poate fi dispreţuită.

Episcopatul mexican a făcut paşi însemnaţi în aceşti ani conciliari; a crescut numărul membrilor săi; a fost promovată o formare permanentă, continuă şi calificată; mediul fratern n-a lipsit; spiritul de colegialitate a crescut; intervenţiile pastorale au influenţat asupra Bisericilor voastre şi asupra conştiinţei naţionale; lucrările pastorale împărtăşite au fost rodnice în domeniile esenţiale ale misiunii ecleziale precum familia, vocaţiile şi prezenţa socială.

În timp ce ne bucurăm pentru drumul din aceşti ani, vă cer să nu vă lăsaţi descurajaţi de dificultăţi şi să nu precupeţiţi niciun efort posibil pentru a promova, printre voi şi în diecezele voastre, zelul misionar, mai ales faţă de părţile mai nevoiaşe din unicul trup al Bisericii mexicane. A redescoperi că Biserica este misiune este fundamental pentru viitorul său, pentru că numai entuziasmul, uimirea convinsă a evanghelizatorilor are forţa de a trage după ei. De aceea, vă rog să vă îngrijiţi în special de formarea şi de pregătirea laicilor, depăşind orice formă de clericalism şi implicându-i activ în misiunea Bisericii, mai ales făcând prezentă, cu mărturia propriei vieţi, Evanghelia lui Cristos în lume.

Acestui popor mexican îi va face foarte bine o mărturie unificatoare a sintezei creştine şi o viziune împărtăşită despre identitatea şi despre destinul oamenilor săi. În acest sens, ar fi foarte important ca Universitatea Pontificală a Mexicului să fie tot mai mult în centrul eforturilor ecleziale pentru a asigura acea privire de universalitate fără de care raţiunea, resemnată cu modele parţiale, renunţă la aspiraţia sa cea mai înaltă de căutare a adevărului.

Misiunea este vastă şi a o duce înainte cere căi multiple. Şi cu insistenţa cea mai vie vă îndemn să păstraţi comuniunea şi unitatea dintre voi. Acest lucru este esenţial, fraţilor. Asta nu este în text, dar îmi vine acum. Dacă vreţi să vă certaţi, certaţi-vă; dacă aveţi lucruri să vă spuneţi, spuneţi-vi-le; însă ca bărbaţi, în faţă, şi ca oameni ai lui Dumnezeu care după aceea merg să se roage împreună, să facă discernământ împreună; şi dacă aţi întrecut limita, să vă cereţi iertare, dar menţineţi unitatea trupului episcopal. Comuniune şi unitate între voi. Comuniunea este forma vitală a Bisericii şi unitatea păstorilor săi dă dovadă despre adevărul său. Mexicul şi Biserica sa vastă şi multiformă au nevoie de Episcopi slujitori şi păzitori ai unităţii edificate pe Cuvântul Domnului, alimentate cu Trupul său şi conduse de Duhul său care este respiraţia vitală a Bisericii.

Nu este nevoie de "principii", ci de o comunitate de martori ai Domnului. Cristos este unica sa lumină; este izvorul de apă vie; din respiraţia sa provine Duhul care umflă pânzele bărcii ecleziale. În Cristos glorificat, pe care oamenilor din acest popor le place să-l citească drept Rege, aprindeţi uniţi lumina, umpleţi-vă de prezenţa sa care nu se stinge; respiraţi cu plămâni plini aerul bun al Duhului său. Vouă vă revine să-l semănaţi pe Cristos în teritoriu, să ţineţi aprinsă lumina sa umilă care luminează fără să orbească, să asiguraţi ca să se sature cu apele sale setea oamenilor voştri, să ridicaţi pânzele pentru ca suflul Duhului să le umfle şi să nu se oprească barca Bisericii din Mexic.

Amintiţi-vă că Mireasa, Mireasa fiecăruia dintre voi, Maica Biserică, ştie bine că Păstorul iubit (Ct 1,7) va fi găsit numai acolo unde păşunile sunt verzi şi pâraiele cristaline. Mireasa nu are încredere de însoţitorii Mirelui care, uneori datorită neglijenţei sau incapacităţii, conduc turma prin locuri pustii şi pline de stânci. Vai nouă păstorilor, însoţitori ai Păstorului Suprem, dacă lăsăm să rătăcească Mireasa sa pentru că în cortul pe care l-am făcut Mirele nu se află.

Permiteţi-mi un ultim cuvânt pentru a exprima aprecierea Papei pentru tot ceea ce faceţi pentru a înfrunta provocarea din epoca noastră reprezentată de migraţii. Sunt milioane fiii Bisericii care astăzi trăiesc în diaspora sau în tranzit peregrinând spre nord în căutarea de noi oportunităţi. Mulţi dintre ei lasă în urma lor propriile rădăcini pentru a se aventura, chiar şi în clandestinitatea care implică orice tip de risc, în căutarea "luminii verzi" pe care o consideră ca speranţă a lor. Atâtea familii se dezbină; şi nu întotdeauna integrarea în presupusa "ţară promisă" este aşa de uşoară cum se crede.

Fraţilor, inimile voastre să fie capabile să-i urmeze şi să ajungă la ei dincolo de frontiere. Întăriţi comuniunea cu fraţii voştri din episcopatul din SUA pentru ca prezenţa maternă a Bisericii să menţină vii rădăcinile credinţei lor, ale credinţei acelui popor, motivele speranţei lor şi forţa carităţii lor. Să nu li se întâmple să atârne harpele, să amuţească bucuria lor, uitând de Ierusalim şi transformându-se în "exilaţi de ei înşişi" (cf. Ps 136/137). Mărturisiţi uniţi că Biserica este păzitoare a unei viziuni unitare despre om şi nu poate accepta ca să fie redusă la simplă "resursă umană".

Nu va fi zadarnică grija diecezelor voastre în a vărsa puţinul balsam pe care-l au pe picioarele rănite ale celor care străbat teritoriile lor şi să cheltuiască pentru ei banii adunaţi cu greu; Samariteanul divin la sfârşit îl va îmbogăţi pe cel care n-a trecut indiferent prin faţa Lui când era întins pe pământ de-a lungul drumului (cf. Lc 10,25-37).

Iubiţi fraţi,

Papa este sigur că Mexicul şi Biserica sa vor ajunge la timp la întâlnirea cu ei înşişi, cu istoria, cu Dumnezeu. Uneori vreo piatră pe drum încetineşte mersul şi truda drumului va cere vreo oprire, dar niciodată până acolo încât să facă să se piardă ţinta. De fapt, oare poate să ajungă târziu cel care are o Mamă care-l aşteaptă? Cel care încontinuu poate simţi răsunând în inima sa: "Nu sunt aici eu, care sunt Mama ta?". Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 57.