Papa Francisc: Întâlnire cu misionarii milostivirii (9 februarie 2016)

Iubiţi fraţi preoţi, bună seara!

Cu mare plăcere vă întâlnesc, înainte de a vă da mandatul de a fi misionari ai milostivirii. Acesta este un semn de relevanţă specială deoarece caracterizează Jubileul şi permite în toate Bisericile locale să se trăiască misterul insondabil al milostivirii Tatălui. A fi misionar al milostivirii este o responsabilitate care vă este încredinţată, pentru că vă cere să fiţi personal martori ai apropierii lui Dumnezeu şi ai modului său de a iubi. Nu modul nostru, mereu limitat şi uneori contradictoriu, ci modul său de a iubi, modul său de a ierta, care este întocmai milostivirea. Aş vrea să vă ofer câteva scurte reflecţii, pentru ca mandatul pe care îl veţi primi să poată fi îndeplinit în manieră coerentă şi ca un ajutor concret pentru multele persoane care se vor apropia de voi.

Înainte de toate doresc să vă amintesc că în această slujire sunteţi chemaţi să exprimaţi maternitatea Bisericii. Biserica este Mamă pentru că generează mereu noi fii în credinţă; Biserica este Mamă pentru că hrăneşte credinţa; şi Biserica este Mamă şi pentru că oferă iertarea lui Dumnezeu, regenerând la o viaţă nouă, rod al convertirii. Nu putem să riscăm ca un penitent să nu perceapă prezenţa maternă a Bisericii care-l primeşte şi îl iubeşte. Dacă ar dispare această percepţie, din cauza rigidităţii noastre, ar fi o daună gravă în primul rând pentru credinţa însăşi, pentru că l-am împiedica pe penitent să se vadă inserat în Trupul lui Cristos. În afară de asta, ar limita mult faptul de a se simţi parte dintr-o comunitate. În schimb noi suntem chemaţi să fim expresie vie a Bisericii care ca mamă primeşte pe oricine se apropie de ea, ştiind că prin intermediul ei suntem inseraţi în Cristos. Intrând în confesional, să ne amintim mereu că este Cristos cel care primeşte, este Cristos cel care ascultă, este Cristos cel care iartă, este Cristos cel care dăruieşte pace. Noi suntem slujitorii săi; şi noi cei dintâi avem mereu nevoie să fim iertaţi de El. De aceea, oricare ar fi păcatul care este spovedit - sau pe care persoana nu îndrăzneşte să-l spună, dar dă de înţeles, este suficient - fiecare misionar este chemat să-şi amintească de propria existenţă de păcătos şi să devină cu umilinţă ca un "canal" al milostivirii lui Dumnezeu. Şi vă mărturisesc frăţeşte că pentru mine este un izvor de bucurie amintirea acelei spovezi din 21 septembrie 1953, care a reorientat viaţa mea. Ce mi-a spus preotul? Nu-mi amintesc. Îmi amintesc numai că mi-a zâmbit şi apoi nu ştiu ce s-a întâmplat. Dar înseamnă a primi ca un tată...

Un alt aspect important este acela de a şti să se privească la dorinţa de iertare prezentă în inima penitentului. Este o dorinţă rod al harului şi al acţiunii sale în viaţa persoanelor, care permite să se simtă nostalgia de Dumnezeu, de iubirea sa şi de casa sa. Să nu uităm că tocmai această dorinţă este la începutul convertirii. Inima se adresează lui Dumnezeu recunoscând răul făcut, dar cu speranţa de a obţine iertarea. Şi această dorinţă se întăreşte când se decide în propria inimă să se schimbe viaţa şi să se vrea să nu se mai păcătuiască. Este momentul în care ne încredinţă milostivirii lui Dumnezeu şi avem încredere deplină că suntem înţeleşi, iertaţi şi susţinuţi de El. Să dăm spaţiu mare acestei dorinţe de Dumnezeu şi de iertarea sa; să facem ca să se evidenţieze ca adevărată expresie a harului Duhului care provoacă la convertirea inimii. Şi aici vă rog să înţelegeţi nu numai limbajul cuvântului, ci şi pe cel al gesturilor. Dacă vine cineva la tine şi simte că trebuie să dea ceva la o parte, dar poate nu reuşeşte s-o spună, dar tu înţelegi... şi e bine, o spune aşa, cu gestul de a veni. Prima condiţie. A doua, este căit. Dacă vine cineva la tine este pentru că ar vrea să nu cadă în aceste situaţii, dar nu îndrăzneşte s-o spună, îi este frică s-o spună şi apoi n-o poate face. Dar dacă n-o poate face, ad impossibilia nemo tenetur. Şi Domnul înţelege aceste lucruri, limbajul gesturilor. Braţele deschise, pentru a înţelege ce este înlăuntrul acelei inimi care nu poate să fie spus sau spus aşa... un pic este ruşinea... mă înţelegeţi. Voi primiţi-i pe toţi cu limbajul cu care pot să vorbească.

În sfârşit, aş vrea să amintesc o componentă despre care nu se vorbeşte mult, dar care este în schimb determinantă: ruşinea. Nu este uşor să stai în faţa unui alt om, deşi ştiind că-l reprezintă pe Dumnezeu, şi să spovedeşti propriul păcat. Se simte ruşine fie pentru ceea ce s-a săvârşit, fie pentru că trebuie spovedit altuia. Ruşinea este un sentiment intim care are incidenţă în viaţa personală şi cere din partea confesorului o atitudine de respect şi încurajare. De atâtea ori ruşinea te face mut şi... Gestul, limbajul gestului. Încă de la primele pagini Biblia vorbeşte despre ruşine. După păcatul lui Adam şi Eva, autorul sacru notează imediat: "Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte din ele" (Gen 3,7). Prima reacţie a acestei ruşini este de a se ascunde în faţa lui Dumnezeu (cf. Gen 3,8-10).

Este şi un alt text din Geneză care mă uimeşte, şi este relatarea despre Noe. Toţi o cunoaştem, dar rar ne amintim de episodul în care el s-a îmbătat. Noe în Biblie este considerat un om drept; şi totuşi nu este fără păcat: fapt de a se fi îmbătat îl face să înţeleagă cât de slab era şi el, până acolo încât nu ţine cont de demnitatea sa, fapt pe care Scriptura îl exprimă cu imaginea nudităţii. Însă doi dintre fiii săi iau mantia şi îl acoperă pentru ca să se întoarcă în demnitatea de tată (cf. Gen 9,18-23).

Acest text mă face să spun cât de important este rolul nostru în spovadă. În faţa noastră este o persoană "nudă", dar şi o persoană care nu ştie să vorbească şi nu ştie ce anume să spună, cu slăbiciunea sa şi limitele sale, cu ruşinea de a fi un păcătos şi de atâtea ori de a nu reuşi s-o spună. Să nu uităm: în faţa noastră nu este păcatul, ci păcătosul căit, păcătosul care ar vrea să nu fie aşa, dar nu reuşeşte. O persoană care simte dorinţa de a fi primită şi iertată. Un păcătos care promite că nu vrea să se mai îndepărteze de casa Tatălui şi care, cu puţinele forţe pe care le găseşte, vrea să facă totul pentru a trăi ca fiu al lui Dumnezeu. Aşadar, nu suntem chemaţi să judecăm, cu un sentiment de superioritate, ca şi cum noi am fi imuni de păcat; dimpotrivă, suntem chemaţi să acţionăm ca Sem şi Iafet, fiii lui Noe, care au luat o pătură pentru a-l pune pe tatăl lor la adăpost de ruşine. A fi confesor după inima lui Cristos echivalează cu a-l acoperi pe păcătos cu pătura milostivirii, pentru ca să nu se mai ruşineze şi să poată recupera bucuria demnităţii sale filiale şi să poată şti şi unde se află.

Aşadar, nu cu măciuca judecăţii vom reuşi să readucem oiţa rătăcită la staul, ci cu sfinţenia vieţii care este principiu de reînnoire şi de reformă în Biserică. Sfinţenia se hrăneşte din iubire şi ştie să poarte asupra sa povara celui care este mai slab. Un misionar al milostivirii poartă pe umerii săi pe păcătos şi îl consolează cu forţa compătimirii. Şi păcătosul care merge acolo, persoana care merge acolo, găseşte un tată. Voi aţi auzit, şi eu am auzit, atâta lume care spune: "Nu, eu nu merg acolo niciodată, pentru că am mers o dată şi preotul m-a bătut, mi-a reproşat mult, şi am plecat şi mi-a pus întrebări un pic întunecate, de curiozitate". Vă rog, acesta nu este bunul păstor, acesta este judecătorul care probabil crede că n-a păcătuit, sau este sărmanul om bolnav care cu întrebări este curios. Dar mie îmi place să spun confesorilor: dacă tu nu te simţi în stare să fi tată, nu te du la confesional, este mai bine, fă altceva. Pentru că se poate face atâta rău, atâta rău unui suflet dacă nu este primit cu inimă de tată, cu inima Bisericii Mame. În urmă cu câteva luni vorbeam cu un înţelept cardinal din Curia Romană despre întrebările pe care unii preoţi le pun în confesional şi el mi-a spus: "Când o persoană începe şi eu văd că vrea să dea afară ceva şi îmi dau seama de a asta şi înţeleg, îi spun: Am înţeles! Fiţi liniştită!". Şi înainte. Acesta este un tată.

Vă însoţesc în această aventură misionară, dându-vă ca exemple doi sfinţi slujitori ai iertării lui Dumnezeu, sfântul Leopold şi sfântul Pius - acolo printre italieni este un capucin care seamănă mult cu sfântul Leopold: mic, cu barbă... -, împreună cu atâţia alţi preoţi care în viaţa lor au mărturisit milostivirea lui Dumnezeu. Ei vă vor ajuta. Când veţi simţi povara păcatelor spovedite vouă şi caracterul limitat al persoanei voastre şi al cuvintelor voastre, încredeţi-vă în forţa milostivirii care merge în întâmpinarea tuturor ca iubire şi care nu are margini. Şi să spuneţi ca atâţia sfinţi confesori: "Doamne, eu iert, pune-l în contul meu!". Şi mergi înainte. Să vă asiste Mama Milostivirii şi să vă ocrotească în această slujire aşa de preţioasă. Să vă însoţească binecuvântarea mea; şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 27.