Reflecţie la duminica a treia din Postul Mare (Anul C) - 2016

Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne fie nouă un exemplu şi o avertizare (cf. 1Cor 10,11).

Tema principală a Postului Mare este milostivirea divină care cheamă pe toţi oamenii la convertire şi pocăinţă pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătoşilor, ci mântuirea lor (cf. Ez 18,23; 33,11). "Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna" (Is 1,18).

Deşi Biblia spune: "Nu este nici un om neprihănit, nici măcar unul" (Rom 3,10), pentru că "Toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici" (Ps 14,3), cu toate acestea au fost şi sunt încă oameni care, văzând binecuvântările lui Dumnezeu din lor, cred că acestea sunt un premiu pentru viaţa lor "bună" şi nu o "chemare la convertire" (cf. Rom 2,4), de aceea, spun cu fariseul de la templu că chemarea lui Dumnezeu la convertire este pentru alţii şi nu pentru ei (cf. Lc 18,11).

Deşi în aclamaţia de la evanghelie Isus spune tuturor oamenilor: "Convertiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor s-a apropiat!" (Mt 4,17), mulţi oameni de astăzi, ca şi evreii din vechime, ca şi contemporanii lui Isus, ca şi mulţi creştini din Corint, continuă să creadă că dacă lor nu li s-a întâmplat nimic rău până acum, asta se datorează neprihănirii lor, şi nu marii îndurări a lui Dumnezeu.

În aprilie 1863, preşedintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln (1809-1865), a ţinut o proclamaţie naţională cu privire la convertire. Printre altele, el spunea aşa: "Am fost destinatarii darurilor celor mai bune ale cerului. Am fost păziţi ani mulţi în pace şi prosperitate. Am crescut în număr, bogăţie şi putere, cum nici o altă naţiune nu a crescut. Însă l-am uitat pe Dumnezeu. Am uitat mâna binevoitoare care ne-a păzit în pace şi ne-a înmulţit, ne-a îmbogăţit şi ne-a întărit; şi în inimile noastre înşelătoare ne-am închipuit că toate aceste binecuvântări au fost rodul înţelepciunii şi virtuţii noastre superioare. Intoxicaţi de succesul neîntrerupt, am ajuns mult prea plini de noi pentru a mai simţi nevoia de harul răscumpărător şi păzitor, prea mândri pentru a ne mai ruga lui Dumnezeu, Făcătorul nostru. Se cuvine, acum, să ne smerim înaintea lui, să ne mărturisim păcatele şi să ne rugăm pentru iertare, căci el este mult milostiv".

De altfel toate lecturile biblice de astăzi ne vorbesc despre bunătatea lui Dumnezeu care ne cheamă la convertire şi pocăinţă. Isus tocmai îi îndemnase pe interlocutorii săi să discearnă semnele timpului (cf. Lc 12,54-57), dar ei par să nu fi înţeles nimic, căci îi cer lui Isus să le interpreteze cele două evenimente tragice întâmplate galileenilor masacraţi de Pilat şi celor 18 persoane peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe şi i-au ucis. Cei care i-au adresat lui Isus întrebarea, pentru că ei nu li întâmplase lor, se credeau drepţi în inima lor, iar pe victime le credeau vinovate.

Isus, comentând cele două întâmplări: uciderea unor galileeni de către Pilat şi prăbuşirea turnului din Siloe peste 18 oameni, ne învaţă că o nenorocire i se poate întâmpla oricui, căci toţi suntem oameni păcătoşi peste care planează moartea (cf. Rom 6,23). A fi ucis sau a nu fi ucis nu este un semn al neprihănirii sau a lipsei de neprihănire. Oricine poate fi ucis, căci moartea este numitorul comun al tuturor oamenilor. A trăi sau a muri nu depinde de noi. Numai harul lui Dumnezeu este cel care ţine pe cineva în viaţă.

Dacă am fost atenţi la cele două întâmplări în care ni se vorbeşte de nefericirea acestor oameni, vom observa că în ele se vorbeşte de "moarte" şi de "pieire"; "moarte" cu sensul de "întâmplare să mori", chiar nevinovat şi de "pieire" cu sensul de "alegere să mori", cu sensul de sinucidere. Oamenii refuzând convertirea aleg sinuciderea spirituală de bunăvoie, adică aleg osânda veşnică. Deci, dacă a muri sau a trăi nu depinde de multe ori de noi, însă a pieri sau a ne pierde depinde numai de noi, este alegerea noastră.

Deci Isus interpretează moartea violentă a acelor nefericiţi, nu ca urmare a păcătoşeniei lor mai mari ca a celorlalţi oameni, ci ca o chemare iubitoare a lui Dumnezeu la convertire şi pocăinţă pentru cei care au fost scutiţi de un astfel de necaz, ca nu cumva să li se întâmpla ceva şi mai rău, adică moartea trupească împreună cu moartea sufletească, fapt care pentru ei ar fi ca o alegere liberă, ca o sinucidere, în cazul dacă vor refuza convertirea şi pocăinţa. Isus, care a venit să vestească "anul de îndurare al Domnului", deşi nu ne scuteşte pe nimeni de încercările inerente ale vieţii, vrea să ne scape de pierzarea veşnică care vine asupra tuturor păcătoşilor care refuză convertirea şi pocăinţa.

În strânsă legătură cu cele de mai sus, Domnul Isus le-a istorisit parabola smochinului. Nu este deloc greu să identificăm în smochinul neroditor, Israelul, poporul ales, dar şi cu orice om de pe acest pământ, umplut de binecuvântări şi chemat la mântuire, dar care nu şi-a schimbat viaţa. Dumnezeu a aşteptat roade de la smochin, dar nu le-a găsit. De aceea, a cerut tăierea lui, adică distrugerea poporului (cf. Lc 13,7; Is 5,1-7). Într-adevăr trecuse trei ani de când Dumnezeu li-l trimise pe Fiul său cu învăţătura sa divină, dar, evreii şi nici păgânii care stăpâneau ţara, nu s-au convertit. Smochinului îi sunt suficienţi trei ani de la plantare pentru a aduce roade, dar evreilor şi păgânilor care stăpâneau în Iudeea, nu le-au fost suficienţi cei trei ani de lucru ai lui Isus ca să aducă roade (cf. Lc 13,7).

De aceea Isus, care primise evreii şi neamurile în îngrijire, mai cere pentru ei de la Tatăl ceresc, încă un an de graţie, încă un an de har, încă un an de îndurare (cf. Lc 4,19; 13,8). Însă, chiar de la începutul acestui nou an de har şi de îndurare, evreii şi neamurile în loc de convertire şi pocăinţă, şi-au înmulţit relele şi păcatele, respingând, condamnând şi răstignind împreună pe Isus pe cruce. Pentru purtarea lor rea din prima parte a anului de îndurare, a venit peste ei prăpădul ca naţiuni, căci, în anul 70 d.Cr., s-a ridicat generalul roman Titus, care a invadat Iudeea şi distrus Ierusalimul; iar romanii au început să-şi piardă din putere şi din autoritate asupra lumii până ce le-au pierdut complet.

Dar, din anul de îndurare început de pe timpul lui Isus, atât pentru idei şi pentru întreaga omenire, a mai rămas ceva, Dumnezeu ştie cât. De aceea, Biserica, în numele lui Isus, de atunci şi până astăzi, în timpul care a mai rămas din anul de îndurare al Domnului, îi chemă pe toţi oamenii la convertire şi pocăinţă, pentru ca să nu cadă în osânda veşnică, care de acum este o alegere liberă.

În anul 1868 s-au ţinut zile de misiuni în oraşul Aix-en-Provence, din sud-estul Franţei. Un misionar a relatat următorul caz: "Cu câţiva ani mai înainte o mamă se afla pe patul de moarte. Toţi copiii erau la căpătâiul ei, numai unul lipsea. Acesta se afla în închisoare din cauza unor rele, care a grăbit sfârşitul mamei; totuşi ea a dorit să-l mai vadă încă o dată, înainte de a şi da sufletul; dorinţa ei a găsit înţelegere; deţinutul a fost adus acasă sub pază severă. Cu toate că ea nu mai putea vorbi, l-a privit pe fiu cu toată durerea. Privirea ei a avut efectul unei minuni. Fiul, înainte de a se întoarce la puşcărie, s-a aruncat în genunchi lângă patul mamei şi a început să se roage. Nu mult timp după această vizită fiul a făcut o spovadă bună, debarasându-se de povara relelor sale. După ce şi a ispăşit pedeapsa prevăzută de lege şi s-a eliberat, a dobândit de la îndurarea divină harul chemării la preoţie". Misionarul şi-a încheiat predica cu aceste cuvinte: "Acel fiu eram chiar eu. Prin urmare, iubiţi credincioşi, să aveţi mereu încredere în milostivirea lui Dumnezeu. Căinţa sinceră duce la sfinţenie".

Dacă suntem atenţi la lecturile biblice din această duminică, toate ne vorbesc despre milostivirea lui Dumnezeu faţă de poporul său, vechi şi nou, milostivire urmată de chemarea la convertire şi pocăinţă. Parcă în toate lecturile de astăzi îl auzim pe Dumnezeu care ne spune: "Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?" (Ez 33,11).

Prima lectură ne prezintă "coborârea milostivă" lui Dumnezeu la poporul său rob în Egipt pentru a-l scoate din "cazanul încercărilor şi al robiei" (cf. Ex 3,1-8.13-15; Dt 4,20). Dumnezeu nu a rămas indiferent faţă de suferinţele poporului său. El şi-a amintit de promisiunile făcute lui Avraam (cf. Gen 15,13-14), lui Isaac (Gen 26,3) şi lui Iacob (Gen 46,4). Pentru ca egiptenii să-l nu-i nimicească de tot, Dumnezeu le-a spus robilor evrei: "Am coborât ca să-i scap" (Ex 3,8). Dumnezeu îi dezvăluie lui Moise numele său: "Eu sunt". "Eu sunt" înseamnă: Cel a cărui prezenţă umple eternitatea; Cel care deţine toată puterea în cer şi în univers; Cel care există cu adevărat; Cel care este obârşia a tot ceea ce există şi se petrece (cf. Is 43,11.13.25).

Dar coborârea lui Dumnezeu în Egipt pentru a-şi salva poporul a fost o prefigurare a unei alte coborâri "coborârii", cea lui Isus Mesia pe pământ. Iar eliberarea lor din sclavia egipteană a fost o prefigurare a unei alte eliberări mult mai mari, cea din robia păcatului, a satanei şi a morţii. Şi minunile făcute de Dumnezeu la eliberarea din Egipt au fost prefigurări a unor minuni şi mai mari ce avea să le înfăptuiască Isus pentru toţi cei mântuiţi: vindecările divine, învierea din morţi cu trupul şi sufletul, intrarea în împărăţia cerurilor cu trupul şi sufletul, ospăţul veşnic, glorificarea veşnică la dreapta Tatălui, veşnicia fericită.

Dar nu numai Domnul Dumnezeu, Iahweh, "Eu sunt cel care sunt", a fost o prefigurare a lui Isus care va coborî pe pământ, dar şi Moise a fost o prefigurare a lui Isus. Moise, care a renunţat la poziţia şi bogăţia lui pentru a-şi ajuta fraţii asupriţi. Moise, care respins de ei, fuge într-o ţară străină. Moise care se înfăţişează ca unul care ajută şi potoleşte setea. Moise care primeşte o soţie şi devine păstor. Moise care salvează şi fericeşte un popor. Toate aceste trăsături, au fost nişte vechi prefigurări ale Fiul lui Dumnezeu care: şi-a părăsit gloria pentru a veni să ne cerceteze şi să ne mântuiască; care şi el a fost refuzat de ai săi (cf. In 1,11); care a potolit foamea şi setea oamenilor; care a vindecat pe cei suferinzi; care a primit Biserica de mireasă; care a fost constituit Marele Păstor al oilor; care le-a mântuit la cruce; care a fost înălţat în glorie; dar care acum mai are parte şi de respingere.

Dacă pentru a se descoperi lui Agar (cf. Gen 21,19), Domnul a ales o fântână, pentru Iacov, o scară (cf. Gen 28,12), pentru Moise, Domnul a ales acest misterios rug în flăcări care este un simbol al poporului greu încercat în cuptorul Egiptului (cf. Ex 3,2), încercat dar nu nimicit de tot (cf. 2Cor 4,8-9). Rostul focului încercării este să nimicească răul, nu pe păcătoşi. Numai în Cristos focul divin nu a găsit nimic de curăţit (cf. Ps 17,3; In 8,46; 14,30). În rest focul divin curăţă lucrarea fiecărui om (cf. 1Cor 3,13-15).

Psalmul 103 pe care l-am cântat astăzi, preamăreşte minunile lui Dumnezeu în favoarea oamenilor, prin mila şi îndurarea lui. David îl laudă pe Dumnezeu pentru binecuvântările din viaţa sa şi din viaţa tuturor oamenilor de pe pământ care nu pot trăi fără mila lui Dumnezeu. De aceea, îi cheamă pe toţi oamenii şi întreaga creaţie să se închine lui Dumnezeu şi să se convertească.

Deşi lecturile de astăzi ne vorbesc despre mila şi îndurarea lui Dumnezeu faţă de oameni şi despre chemarea lor la convertire şi pocăinţă, totuşi majoritatea oamenilor nu s-au convertit şi nu au făcut pocăinţă pentru păcatele lor.

Sfântul apostol Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, reia cinci dintre marile minuni făcute de Dumnezeu în favoarea vechiului său popor, dar şi alte cinci minuni şi mai mari realizate în favoarea noului său popor, Biserica, simbolizată în Biserica din Corint, şi arată că nici vechiul popor şi nici noul popor, nu s-au convertit şi n-au făcut pocăinţă pentru păcate.

Iată cele cinci minuni vechi şi noi, la care poporul a rămas împietrit: 1. Toţi izraeliţii au fost eliberaţi din sclavia Egiptului şi au fost călăuziţi de protecţia divină (cf. Ex 13,21) şi de lumina stâlpului de nor (cf. Ex 14,19-20). Asemenea Israelului şi corintenii au experimentat şi ei călăuzirea (cf. Lc 1,79) şi protecţia divină (cf. 1Pt 1,5). 2. Toţi izraeliţii au trecut prin mare ca pe uscat experimentând o eliberare miraculoasă (cf. Ex 14,21-28). Şi corintenii au experimentat o eliberare miraculoasă prin moartea lui Isus (cf. Gal 1,4; Evr 2,14-15). 3. Toţi izraeliţii au fost botezaţi în mare prin Moise (cf. Ex 14,31). Toţi corintenii au fost botezaţi în Cristos (cf. 1Cor 12,13). 4. Toţi izraeliţii s-au bucurat de aceeaşi pâine duhovnicească din cer (cf. Ex 16,4.15). Şi corintenii au mâncat aceeaşi pâine din cer (cf. In 6,31-34). 5. Toţi izraeliţii au avut parte de o băutură duhovnicească în deşert, care era Cristos (cf. Ex 17,6; 1Cor 10,4). Şi corintenii au avut parte de Isus apa cea vie (cf. In 4,10-14).

Alături de cele cinci binecuvântări, sfântul Paul mai vorbeşte astăzi şi despre cinci pedepse ale izraeliţilor din acel timp. Astfel, el arată că: 1. Poftei după plăcerile Egiptului (cf. Num 11,13), i-au urmat "mormintele lăcomiei" (cf. Num 11,34). Şi mulţi corinteni erau interesaţi de ospeţele păgâne (cf. 1Cor 8,13). 2. Participării la închinarea idolatră (cf. Ex 32,1-6), i-a urmat moartea multora din popor (cf. Ex 32,28.35). Şi corintenii, deşi creştini, participau încă la închinare idolatră (cf. 1Cor 10,12). 3. Participării la imoralitatea sexuală, care a fost şi este o idolatrie (cf. Num 25,1-2), i-a urmat moartea a 23 de mii de oameni numai într-o zi (cf. Num 24,4-9). Şi corintenii trăiau în imoralitate sexuală (cf. 1Cor 5,5). 4. Punerii la îndoială a planului divin de salvare i-a urmat moartea multora prin muşcăturile de şerpi veninoşi (cf. Num 21,4-6). Şi corintenii credeau că ei ştiu un drum mai bun care duce la cer (cf. 1Cor 1,18-3,20). 5. Vorbirii de rău împotriva aleşilor Domnului, Moise şi Aron, i-a urmat moartea multora prin deschiderea pământului (cf. Num 16,41-49). Şi corintenii cârteau împotriva apostolilor şi riscau pedeapsa (cf. 1Cor 1,11; 4,18-19).

Însă o remarcă. Corintenii, deşi au făcut aceleaşi rele ca şi vechiul popor ales, lor încă nu li s-a întâmplat încă nici una din pedepsele lui Dumnezeu pentru atare mari păcate. Noi, creştinii de astăzi şi din toate timpurile, deşi săvârşim de multe ori aceleaşi mari păcate, nici nouă nu ni s-a întâmplat nici una din pedepsele date de Dumnezeu celor din trecut. De ce? Mai suntem încă în timpul de har, în timpul de îndurare început prin venirea lui Isus în lume, timp vădit: prin învăţătura sa, prin rugăciunea şi grija sa, prin patima, moartea şi învierea sa, prin înălţarea, glorificarea şi mijlocirea sa, prin trimiterea Duhului Sfânt, a îngerilor şi a sfinţilor în sprijinul nostru. Să profităm de timpul de har care ne-a mai rămas, să ne convertim, să ne schimbăm viaţa şi să facem pocăinţă, căci, după spusa lui Isus, toţi suntem păcătoşi şi vrednici de pedeapsă (cf. Lc 13,2-3).

Şi să nu uităm că, aşa cum din cei şase sute de mii de evrei ieşiţi din Egipt nu au intrat în ţara Canaanului decât numai cei care s-au convertit, decât numai cei doi oameni curaţi, Iosue şi Caleb (cf. Num 14,30), tot astfel din mulţimea botezaţilor nu vor intra în paradis tot numai cei care s-au convertit şi au făcut pocăinţă, tot numai cei curaţi (cf. Ap 21,27), tot numai cei calificaţi în arena vieţii de credinţă (cf. 1Cor 9,24-27), tot numai cei purificaţi în focul încercărilor şi în sângele Mielului (cf. Ap 7,13-14)

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 39.