Reflecţie la sărbătoarea sfântului Iosafat (2015)

"Vă port pe toţi in inimă şi aş fi bucuros să mor pentru voi".

"Voi mă urâţi de moarte, dar eu vă port pe toţi in inimă şi aş fi bucuros să mor pentru voi!" Acestea au fost ultimele cuvinte ala sfântului Iosafat (1580-1623), episcop şi martir pentru unitatea Bisericii, cea una, sfântă, catolică şi apostolică, pe care îl celebrăm în ziua de 12 noiembrie. Sfântul Iosafat, născut în anul 1580, la Wolodymyr, în provincia Volynia, din Ucraina, dintr-o familie nobilă, de tradiţie ortodoxă.

Venit la Vilnius, după studiile gimnaziale, şi-a dat repede seama de dezbinarea religioasă care exista în poporul său, unde latinii şi bizantinii îşi disputau întâietatea, spre paguba sufletească a creştinilor, deşi porunca testamentară a lui Isus a fost: "Ca toţi să fie una" (In 17,21). Ca o paranteză, ne bucurăm că episcopul nostru de Iaşi, Petru Gherghel, are această deviză ca ţintă a misiunii sale episcopale. Atunci, s-a hotărât să se implice în munca de refacere a unităţii, unitate pentru care va trebui să plătească un preţ scump de sânge. Dar n-a dat înapoi.

Când Hernán Cortez (1485-1547), un spaniol, a debarcat la Vera Cruz în 1515 pentru a începe dramatica cucerire a Mexicului cu numai de 700 de oameni, a dat foc intenţionat flotei sale de 11 corăbii. Oamenii lui se uitau de pe ţărm cum corăbiile lor, singurul mijloc de retragere, se cufundă în Golful Mexic. Nu mai era decât o singură direcţie în care puteau merge, înainte spre interiorul Mexicului. Şi sfântul Iozafat, cu numai o mână de colaboratori, fără nici un ajutor decât cel de la Dumnezeu, s-a avântat ca un erou, în lupta pentru refacerea unităţii Bisericii, pe care Isus a voit-o: una, sfântă, catolică şi apostolică. Şi sfântul Iosafat a trebuit să-şi distrugă cu bună intenţie toate căile de retragere şi a fost gata să plătească pentru unitatea Bisericii, preţul de sânge, asemenea lui Isus.

O mamă cu mulţi copii, trebuind să plece un timp de acasă spre binele lor, le-a dat ca sarcină copiilor ei să rămână uniţi, în ciuda defectelor şi greşelilor fiecăruia dintre ei. Un timp au păstrat această regulă, dar, apoi, amăgiţi de satana şi de oamenii săi, unii dintre ei au început să creadă că ei greşesc mai puţin decât ceilalţi fraţi ai lor, s-au separat, s-au rupt de fraţii lor despre care ziceau ei că au greşit mai mult şi astfel au început să trăiască ca fraţi despărţiţi. Astfel dezbinaţi contra voinţei mamei lor, au ajuns repede robi ai unei familii influente, care a început să-i prigonească şi să le facă viaţa amar.

Aceasta a fost soarta poporului ales, care urmând un străin, pe Ieroboan, fiul lui Nebat şi al văduvei Ţeura, care le-a făcut doi viţei de aur (cf. 1Rg 12,25-30), s-au dezbinat, căzând repede pradă babilonienilor, perşilor, grecilor şi romanilor. Aceasta a fost şi soarta bisericilor creştine, care urmând nişte grăjdari şi nişte desfrânaţi, s-au despărţit, ajungând şi ele repede pradă popoarelor păgâne, care le prigoneşte şi le ucide fiii până în ziua de astăzi. În loc să creştinizeze popoarele păgâne, creştinii au fost păgânizaţi, aşa cum s-a întâmplat în Orient şi în Asia.

La ruperea unităţii Bisericii, s-a făcut un calcul total greşit, căci s-a pornit cu judecata de la ce au spus diferiţi oameni, fie ei şi sfinţi, şi nu de la ceea ce a spus Isus: "Ca toţi să fie una" (In 17,21). Când este o Lege a lui Cristos, nu mai contează ce spune altcineva, indiferent cine ar fi el, fie el chiar şi un sfânt. Mulţi creştini, pe criterii subiective de doctrină şi morală, ei înşişi trăind în grele patimi şi uitând porunca testamentară a lui Isus, "Ca toţi să fie una", s-au dezbinat.

Porunca lui Dumnezeu, Isus, ca şi porunca acelei mame din povestirea de mai sus, nu a fost impecabilitatea, ci unitatea în dragoste. Şi, tocmai porunca unităţii şi a dragostei, care îşi au izvorul în unitatea şi dragostea Preasfintei Treimi, au fost cele dintâi uitate, călcate şi abandonate. Şi ca o ironie a vieţii, cei care au provocat dezbinarea fără nici un motiv serios, ei înşişi strigă cât pot de tare către ceilalţi rămaşi fideli poruncii lui Cristos de a trăi în unitate: iată ereticii, păgânii şi oamenii de ocară.

Se spune că într-o zi un tânăr veni la un pustnic înţelept şi-i povesti că este decepţionat de imperfecţiunea bisericii din care făcea parte, şi că acum căuta o comunitate perfectă de credincioşi. Atunci pustnicul îl conduse pe tânăr la zidul micii sale capele şi-l întrebă: "Spune-mi, ce vezi pe zid?" "Diferite buruieni şi muşchi de pământ", răspunse tânărul. "Şi totuşi Dumnezeu locuieşte în această casă aparent neîngrijită", spuse pustnicul. "La fel se întâmplă şi cu biserica ta. Nu poate fi curată şi perfectă, pentru că e formată din oameni, care până la venirea lui Isus, pot fi buni şi răi, drepţi şi păcătoşi, grâu şi neghină (cf. Mt 13,29-30). Şi tu eşti un om, şi îţi spun că, chiar dacă vei găsi o biserică perfectă, în momentul în care tu vei intra în ea, nu va mai fi perfectă".

Această realitate l-a deranjat mult şi pe sfântul episcop martir, Iosafat, care a căutat unitatea poporului creştin, după modelul unităţii Preasfintei Treimi şi după porunca expresă a lui Isus: "Ca toţi să fie una" (In 17,21). Dar această realitate tristă de deranjează şi pe noi sau ar trebui să ne deranjeze. În munca sa de refacere a unităţii creştinilor, sfântul Iosafat a avut de plătit un preţ, jertfirea vieţii proprii.

Toţi cei care ascultă de Isus şi se angajează în munca de refacere a unităţii creştine, vor plăti un preţ de ocară, de suferinţă şi chiar de moarte

Meditând la răul care s-a întâmplat odată cu dezbinarea Bisericii, mulţi creştini au încercat să îndrepte lucrurile, căutând unitatea voită de Dumnezeu. Dar forţele răului interesate să menţină dezbinarea ca formă de subjugare materială şi spirituală au strivit de multe ori încă din faşă multe încercări de a reface unitatea Bisericii lui Isus. Aşa s-a întâmplat şi cu sfântul episcop Iosafat Kuncewycz (1580-1623), pe care îl sărbătorim astăzi, născut şi crescut în religia ortodoxă şi care a intrat în Biserica Catolică, pentru a lucra mai bine fără piedici la refacerea unităţii Bisericii, dar care a fost redus la tăcere cu lovituri de secure, aruncându-i apoi trupul în fluviul Dzwina, în ziua de 12 noiembrie 1623.

Împăratul Solomon a ştiut să probeze dragostea celor două mame păcătoase care îşi disputau un copil. Când s-a prefăcut că vrea să despice copilul în două ca să-l împartă celor două mame, mama adevărată a renunţat la pretenţia asupra copilului, numai acel copil să trăiască, în timp ce pretinsa mamă era de acord cu uciderea lui (cf. 1Rg 3,16-28). Şi astăzi, mulţi creştini numai cu numele, de dragul contrazicerii, jertfesc gratuit unitatea Biserici, lăsând cu inima îndurerată pe creştinii care şi-o doresc. Sfântul Iosafat a fost unul din cei cu inima îndurerată din cauza dezbinării Bisericii. Şi când a căutat unitatea, potrivnicii, care erau în Biserică numai cu numele, l-au ucis cu lovituri de secure.

În munca sa de a reface unitatea Biserici, fondată de Isus pe stânca credinţei lui Petru (cf. Mt 16,18-19), sfântul episcop Iosafat a pornit de la reflecţia că toţi oamenii au venit pe lume păcătoşi şi că toţi au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Căci aceasta a fost greşeala dezbinatorilor, care asemenea fariseilor se credeau drepţi şi de aceea s-au dezbinat de cei pe care îi socoteau păcătoşi; ba chiar de multe i-au şi ucis, crezând că îi aduc cult lui Dumnezeu (cf. In 16,2).

Colegiul apostolilor a rămas unit, pentru toţi, în frunte cu Petru, s-au considerat păcătoşi care au nevoie de iertarea şi mântuirea lui Isus. De aceea, repetau mereu cuvintele lui Isus: "Milă voiesc, iar nu jertfă! Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Mt 9,13).

De aceea, sfântul Paul spune în prima lectură de astăzi că adevăratul ucenic, pentru că este un păcătos iertat, trebuie să fie un om plin de umilinţă, de blândeţe, de răbdare, pentru că el însuşi a experimentat în sine răbdarea, blândeţea şi bunătatea divină (cf. Ef 4,1-7.11-13). "Nici nu merit să fiu apostol, căci am prigonit Biserica lui Isus" (1Cor 15,9).

Scrisoarea către Efeseni din care am citit astăzi ne ajută şi pe noi, aşa cum l-a ajutat şi pe sfântul Iosafat, să lucrăm cu sârg la refacerea unităţii creştine. Epistola către Efeseni are şase capitole şi cuprinde două părţi, una de învăţătură (capitolele 1-3) şi una practică (capitolele 4-6).

Capitolele (1-3) se ocupă de chemarea creştinului de a ocupa locurile cereşti înalte câştigate lui de Cristos la cruce. Iar, în ultimele trei capitole ale cărţii (4-6), creştinul este chemat să ia în posesie aceste locuri cereşti înalte, printr-o luptă spirituală cu forţele răului, printr-o trăire cu adevărat creştină în biserica locală, în familie şi în societate. Şi nu în ultimul rând, cultivând unitatea în biserică, curăţia în viaţa personală, armonia în familie şi statornicia în credinţă.

Epistola către Efeseni ocupă în Noul Testament o poziţie teologică similară cu cea a cărţii lui Iosue din Vechiul Testament. Iosue a intrat în Ţara Promisă pe baza promisiunii lui Dumnezeu faţă de Abraham, Isaac, Iacob şi Moise. Pe această promisiune s-a bazat el când i-a condus pe copiii lui Israel peste Iordan, în ţara promisă. Iosue, ca să ia în stăpânire ţara promisă, a trebuit să învingă toate obstacolele şi pe toţi duşmanii.

Şi pe noi Dumnezeu ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări spirituale (cf. Ef 1-3). Dar, şi noi, pentru a lua în posesie locurile înalte cucerite nouă de Isus, trebuie sa învingem mai întâi toate obstacolele şi toţi duşmanii. Suferinţa şi moartea pentru cauza lui Dumnezeu este văzută ca o biruinţă. Una din binecuvântările locurilor înalte date nouă de Isus spre cucerire, este şi unitatea creştinilor, pentru care şi-a jertfit viaţă Isus şi toţi ucenicii săi, între care se numără şi sfântul Iosafat, între care trebuie să ne numărăm şi noi.

Unii creştini se opresc cu meditaţia la prima jumătate a Epistolei către Efeseni, unde sunt enumerate binecuvântările spirituale, dar, nu se implică şi cu luarea lor în posesie, rămânând invizibili în viaţa de credinţă trăită. Omul cel nou trebuie să se facă vizibil în familie, în Biserică, în societate: "Aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt 5,16). Membrii invizibili ai Bisericii, trebuie să se facă vizibili, şi să răspândească lumina cuvântului lui Dumnezeu în lume.

Se spune că, după încheierea unui serviciu religios, parohul unei biserici aştepta la ieşire pentru a da mâna cu fiecare. Când cineva a ajuns în dreptul lui, preotul l-a prins de mână, l-a tras deoparte şi i-a zis: "Fii şi tu alături de noi în slujirea Domnului!" Dar acesta a răspuns: "Părinte, dar eu sunt alături". "Dacă ne eşti alături, atunci cum se face că nu te văd decât de Paşte şi de Crăciun?", i-a spus preotul. Acesta i-a şoptit: "Fac parte din Serviciile Secrete şi invizibile ale Bisericii".

Mulţi creştini sunt şi astăzi membri "secreţi şi invizibili" ai Bisericii. Sunt invizibili la Liturghie, sunt invizibili la sacramente, sunt invizibili la activităţi, sunt invizibili când ai nevoie de ei. Creştinii secreţi şi invizibili, ca să ia în posesie toate binefacerile câştigate pentru noi de Isus la cruce şi locurie înalte cereşti, adică paradisul, trebuie să se facă publici şi vizibili în activitatea creştină. De acest adevăr a căutat să-i convingă sfântul episcop Iosafat pe contemporanii săi, dar aceştia, în loc să întreprindă ceva, l-au ucis, crezând că aduc cult lui Dumnezeu (cf. In 16,2).

Pomul sădit lângă "pâraie de apă", din psalmul responsorial al acestei zile (cf. Ps 1,1), este simbolul credinciosului înrădăcinat în Cristos, care îşi primeşte seva şi puterea de viaţă de la el. Isus, ca om, a împlinit perfect sfinţenia în viaţa lui, trăind o viaţă separată de cea a păcătoşilor; desfătându-se în legea Domnului şi aducând o plinătatea de roade; pe toate acestea Isus le-a împlinit spre gloria lui Dumnezeu Tatăl şi spre mântuirea noastră. Aşa a lucrat Isus, aşa trebuie să lucrăm şi noi.

Dar fragmentul din Epistola către Efeseni, din care am citit astăzi (cf. Ef 4,1-7.11-13), ne face să ne mai gândim şi la o mare orchestră simfonică; da, la o orchestră simfonică, unde fiecare artist după ce şi-a luat instrumentul şi l-a acordat fără sunete melodioase, s-a retras în spatele cortinei. Apoi, la un semnal, toţi membrii orchestrei, îmbrăcaţi în frac, au intrat în scenă şi şi-au ocupat locurile, fără să scoată nici un sunet. Apoi, a apărut dirijorul. Când dirijorul şi-a ridicat bagheta, o muzică divină s-a ridicat din acea orchestră.

Ceea ce s-a întâmplat cu acea orchestră până la sosirea dirijorului, se întâmplă şi cu viaţa noastră pe pământ. Fiecare îşi cântă propria melodie într-un vacarm de nedescris, ca şi când şi-ar acorda instrumentule. Ne gândim la Simon Petru, care a păşit pe apă, în jur numai valuri uriaşe şi ameninţătoare (cf. Mt 14,31). Dar, într-un final, a apărut Isus, i-a dat mâna şi la salvat. Aşa şi noi, am păşit pe marea lumii şi de peste tot se ridică mereu furtuni şi valuri. Dar va veni şi ziua în care marele dirijor va reveni de la dreapta Tatălui, va coborî pe aripile vântului divin, şi ne va ridica şi ne va linişti şi ne va armoniza. Când el va ridica bagheta sau sceptrul cu mâna sa străpunsă de cuiele de la cruce, întreaga lume va cânta aceeaşi melodie într-o armonie şi într-o unitate perfecte.

Sfântul Paul ne spune astăzi că Isus este cel care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi este în noi toţi (cf. Ef 4,6). Să nu ne descurajăm de lipsa de armonie şi de unitate pe care le vedem acum, căci, atunci când dirijorul Cristos va veni, va aduce unitatea şi armonia în Biserica sa. Această speranţă a avut-o şi sfântul Iosafat, care a căutat, a lucrat, s-a jertfit şi a aşteptat plin de speranţă unitatea pe care o va aduce Isus şi momentul când va cânta laudă lui Dumnezeu, împreună cu toţi fraţii despărţiţi, sub bagheta lui Isus, dirijorul divin.

Cine s-a gândit vreodată că o să cadă comunismul? Şi totuşi a căzut. Şi de unde a venit căderea lui? De unde mai puţin ne aşteptam, din Rusia, din cea care l-a introdus în lume. Aşa va cădea şi dezbinarea Bisericii, pornind poate chiar de la cei care au produs-o şi care acum par că nu le pasă. Dumnezeu poate face minunea aceasta. Dar noi să mergem în întâmpinarea ei, lucrând, promovând, jertfindu-ne, rugându-ne pentru unitate şi mai ales iubindu-i din inimă pe fraţii despărţiţi şi jertfindu-ne pentru unitate, după exemplul sfântului Iosafat, a cărei viaţă şi activitate Biserica o meditează astăzi.

Sfântă Fecioară Marie, Maica unităţii Bisericii, roagă-te pentru noi!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 19.