Comemorarea celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor

Sâmbătă, 17 octombrie, Aula "Paul al VI-lea"

Preafericiri, Eminenţe, Excelenţe, fraţi şi surori,

În timp ce este în plină desfăşurare Adunarea Generală Ordinară, a comemora a cincizecea aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor este pentru noi toţi motiv de bucurie, de laudă şi de mulţumire adusă Domnului. De la Conciliul al II-lea din Vatican la actuala Adunare, am experimentat în mod treptat mai intens necesitatea şi frumuseţea de "a merge împreună".

În această fericită circumstanţă doresc să adresez un salut cordial Eminenţei Sale cardinalul Lorenzo Baldisseri, secretar general, cu subsecretarul Excelenţa Sa monseniorul Fabio Famene, oficialii, consultanţii şi ceilalţi colaboratori de la Secretariatul General al Sinodului Episcopilor, cei ascunşi, care fac munca de fiecare zi până seara târziu. Împreună cu ei, salut şi mulţumesc pentru prezenţa lor pe părinţii sinodali şi pe ceilalţi participanţi la Adunarea în desfăşurare, precum şi pe toţi cei prezenţi în această Aulă.

În acest moment vrem să amintim şi pe cei care, în cursul celor cincizeci de ani, au lucrat în slujba Sinodului, începând de la secretarii generali care s-au succedat: cardinalii Władysław Rubin, Jozef Tomko, Jan Pieter Schotte şi arhiepiscopul Nikola Eterović. Profit de această ocazie pentru a exprima din inimă recunoştinţa mea celor care, vii sau răposaţi, au contribuit cu angajare generoasă şi competentă la desfăşurarea activităţii sinodale.

Încă de la începutul slujirii mele ca Episcop de Roma a intenţionat să valorizeze Sinodul, care constituie una dintre moştenirile cele mai preţioase ale ultimei adunări conciliare¹. Pentru fericitul Paul al VI-lea, Sinodul Episcopilor trebuia să repropună imaginea Conciliului ecumenic şi să-i reflecte spiritul şi metoda². Acelaşi Pontif prospecta că organismul sinodal "cu trecerea timpului va putea să fie mai mult perfecţionat"³. Lui îi făcea ecou, douăzeci de ani mai târziu, sfântul Ioan Paul al II-lea, atunci când afirma că "probabil acest instrument va putea să mai fie îmbunătăţit. Probabil responsabilitatea pastorală colegială poate să se exprime în Sinod şi mai deplin"⁴. În sfârşit, în 2006, Benedict al XVI-lea aproba câteva variaţiuni la Ordo Synodi Episcoporum, şi în lumina dispoziţiilor din Codul de Drept Canonic şi din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, promulgate între timp⁵.

Trebuie să continuăm pe acest drum. Lumea în care trăim şi pe care suntem chemaţi s-o iubim şi s-o slujim şi în contradicţiile sale, cere de la Biserică potenţarea sinergiilor în toate domeniile misiunii sale. Tocmai drumul sinodalităţii este drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu.

***

Ceea ce Domnul ne cere, într-un anumit sens, este deja conţinut în întregime în cuvântul "Sinod". A merge împreună - laici, păstori, Episcop de Roma - este un concept uşor de exprimat în cuvinte, dar nu aşa de uşor de pus în practică.

După ce a reafirmat că poporul lui Dumnezeu este constituit din toţi botezaţii chemaţi să "formeze o locuinţă spirituală şi o preoţie sfântă"⁶, Conciliul al II-lea din Vatican proclamă că "totalitatea credincioşilor care au primit ungerea Celui Sfânt (cf. 1In 2,20.27) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţământul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimii credincioşi laici» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri"⁷. Acel vestit infailibil "in credendo".

În exortaţia apostolică Evangelii gaudium am subliniat cum "poporul lui Dumnezeu este sfânt în virtutea acestei ungeri care îl face infailibil «in credendo»"⁸, adăugând că "Fiecare botezat, oricare ar fi funcţia sa în Biserică şi gradul de instruire al credinţei sale, este un subiect activ de evanghelizare şi ar fi nepotrivit să se gândească o schemă de evanghelizare dusă înainte de actori calificaţi în care restul poporului credincios ar fi numai receptor al acţiunilor lor"⁹. Sensus fidei împiedică să se separe în mod rigid între Ecclesia docens şi Ecclesia discens, de vreme ce şi turma posedă un propriu "fler" pentru a discerne noile drumuri pe care Domnul le deschide Bisericii¹⁰.

Aceasta a fost convingerea care m-a condus când am dorit ca poporul lui Dumnezeu să fie consultat în pregătirea dublei întâlniri sinodale despre familie, aşa cum se face şi s-a făcut de obicei cu fiecare "Lineamenta". Desigur, o consultare de acest gen în niciun mod n-ar putea să fie suficientă pentru a asculta sensus fidei. Dar cum ar fi fost posibil să se vorbească despre familie fără a interpela familiile, ascultând bucuriile lor şi speranţele lor, durerile lor şi neliniştile lor¹¹? Prin răspunsurile la cele două chestionare trimise la Bisericile particulare, am avut posibilitatea de a asculta măcar unele dintre ele în jurul chestiunilor care le ating de aproape şi asupra cărora au atâtea de spus.

O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării, având conştiinţa că a asculta "este mai mult decât a auzi"¹². Este o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învăţat. Poporul credincios, colegiul episcopal, Episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalţi; şi toţi în ascultarea Duhului Sfânt, "Duhul adevărului" (In 14,17), pentru a cunoaşte ceea ce El "spune Bisericilor" (Ap 2,7).

Sinodul Episcopilor este punctul de convergenţă al acestui dinamism de ascultare condus la toate nivelele vieţii Bisericii. Drumul sinodal începe ascultând poporul, care "este părtaş şi el la funcţia profetică a lui Cristos"¹³, conform unui principiu îndrăgit de Biserica din primul mileniu: "Quod omnes tangit ab omnibuz tractari debet". Drumul Sinodului continuă ascultându-i pe păstori. Prin părinţii sinodali, episcopii acţionează ca autentici păzitori, interpreţi şi martori ai credinţei întregii Biserici, care trebuie să ştie să distingă atent din fluxurile adesea schimbătoare ale opiniei publice. În ajunul Sinodului de anul trecut afirmam: "De la Duhul Sfânt pentru părinţii sinodali să cerem, înainte de toate, darul ascultării: ascultare a lui Dumnezeu, până la a simţi cu El strigătul poporului; ascultare a poporului, până la a respira voinţa la care Dumnezeu ne cheamă"¹⁴. În sfârşit, drumul sinodal culmină în ascultarea Episcopului de Roma, chemat să se pronunţe ca "păstor şi învăţător al tuturor creştinilor"¹⁵: nu pornind de la convingerile sale personale, ci ca martor suprem al fides totius Ecclesiae, "garant al ascultării şi al conformităţii Bisericii cu voinţa lui Dumnezeu, cu Evanghelia lui Cristos şi cu Tradiţia Bisericii"¹⁶.

Faptul că Sinodul acţionează mereu cum Petro et sub Petro - aşadar nu numai cum Petro, ci şi sub Petro - nu este o limitare a libertăţii, ci o garanţie a unităţii. De fapt, Papa este, prin voinţa Domnului, "principiul vizibil şi fundamentul unităţii, atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor"¹⁷. Cu asta se leagă conceptul de "ierarchica communio", folosit de Conciliul al II-lea din Vatican: episcopii sunt uniţi cu Episcopul de Roma de legătura comuniunii episcopale (cum Petro) şi sunt în acelaşi timp supuşi ierarhic lui drept Cap al colegiului (sub Petro)¹⁸.

***

Sinodalitatea, ca dimensiune constitutivă a Bisericii, ne oferă cadrul interpretativ cel mai adecvat pentru a înţelege însăşi slujirea ierarhică. Dacă înţelegem că, aşa cum spune sfântul Ioan Gură de Aur, "Biserica şi Sinodul sunt sinonime"¹⁹ - pentru că Biserica nu este altceva decât acel "a merge împreună" al turmei lui Dumnezeu pe cărările istoriei în întâmpinarea lui Cristos Domnul - înţelegem şi că în interiorul său nimeni nu poate fi "ridicat" mai presus de alţii. Dimpotrivă, în Biserică este necesar ca unul "să se înjosească" pentru a se pune în slujba fraţilor de-a lungul drumului.

Isus a constituit Biserica punând în vârful său Colegiul apostolic, în care apostolul Petru este "stânca" (cf. Mt 16,18), cel care trebuie "să întărească" pe fraţi în credinţă (cf. Lc 22,32). Dar în această Biserică, precum într-o piramidă răsturnată, vârful se află sub bază. Pentru aceasta, cei care exercită autoritatea se numesc "slujitori": pentru că, după semnificaţia originară a cuvântului, sunt cei mai mici dintre toţi. Slujind poporul lui Dumnezeu fiecare episcop devine, pentru porţiunea turmei lui Dumnezeu încredinţată lui, vicarius Christi²⁰, vicar al acelui Isus care la ultima cină s-a aplecat ca să spele picioarele apostolilor (cf. In 13,1-15). Şi, într-un asemenea orizont, însuşi Succesorul lui Petru nu este altceva decât servus servorum Dei²¹.

Să nu uităm asta niciodată! Pentru discipolii lui Isus, ieri astăzi şi întotdeauna, unica autoritate este autoritatea slujirii, unica putere este puterea crucii, conform cuvintelor Învăţătorului: "Dar Isus i-a chemat la sine şi le-a zis: "Ştiţi că cei care conduc popoarele le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru" (Mt 20,25-27). Între voi să nu fie aşa: în această expresie ajungem la însăşi inima misterului Bisericii - "între voi să nu fie aşa" - şi primim lumina necesară pentru a înţelege slujirea ierarhică.

***

Într-o Biserică sinodală, Sinodul Episcopilor este numai manifestarea cea mai evidentă a unui dinamism de comuniune care inspiră toate deciziile ecleziale.

Primul nivel de exercitare a sinodalităţii se realizează în Bisericile particulare. După ce a amintit de nobila instituţie a Sinodului diecezan, în care preoţii şi laicii sunt chemaţi să colaboreze cu episcopul pentru binele întregii comunităţi ecleziale²², Codul de Drept Canonic dedică spaţiu amplu celor pe care obişnuim să le numim "organismele de comuniune" ale Bisericii particulare: consiliul prezbiteral, colegiul consultanţilor, capitulul canonicilor şi consiliul pastoral²³. Numai în măsura în care aceste organisme rămân legate cu "josul" şi pornesc de la oameni, de la problemele de fiecare zi, poate începe să ia formă o Biserică sinodală: aceste instrumente, care uneori înaintează cu oboseală, trebuie să fie valorizate ca ocazie de ascultare şi împărtăşire.

Al doilea nivel este cel al provinciilor şi regiunilor ecleziastice, al conciliilor particulare şi în mod special al conferinţelor episcopale²⁴. Trebuie să reflectăm pentru a realiza mai mult, prin aceste organisme, instanţele intermediare ale colegialităţii, eventual integrând şi actualizând unele aspecte din vechea orânduire ecleziastică. Dorinţa Conciliului ca aceste organisme să poată contribui la creşterea spiritului colegialităţii episcopale încă nu s-a realizat pe deplin. Suntem la jumătatea drumului, aparte de drum. Într-o Biserică sinodală, cum am afirmat deja, "nu este oportun ca Papa să înlocuiască Episcopatele locale în discernământul tuturor problematicilor care se prospectează în teritoriile lor. În acest sens, simt necesitatea de a continua într-o «descentralizare» salutară"²⁵.

Ultimul nivel este cel al Bisericii universale. Aici Sinodul Episcopilor, reprezentând episcopatul catolic, devine exprimare a colegialităţii episcopale în cadrul unei Biserici în întregime sinodale²⁶. Două cuvinte diferite: "colegialitate episcopală" şi "Biserică în întregime sinodală". Asta manifestă collegialitas affectiva, care poate să devină în unele circumstanţe şi "efectivă", care îi uneşte pe episcopi între ei şi cu Papa în grija faţă de poporul lui Dumnezeu²⁷.

* * *

Angajarea de a edifica o Biserică sinodală - misiune la care toţi suntem chemaţi, fiecare în rolul pe care i-l încredinţează Domnul - este plină de implicaţii ecumenice. Pentru acest motiv, vorbind unei delegaţii a patriarhiei de Constantinopol, am reafirmat recent convingerea că "examinarea atentă a modul în care se articulează în viaţa Bisericii principiul sinodalităţii şi slujirea celui care prezidează va oferi o contribuţie semnificativă la progresul relaţiilor dintre Bisericile noastre"²⁸.

Sunt convins că, într-o Biserică sinodală, şi exercitarea primatului petrin va putea primi lumină mai mare. Papa nu stă, singur, deasupra Bisericii; ci înlăuntrul ei ca botezat între botezaţi şi înlăuntrul colegiului episcopal ca episcop între episcopi, chemat în acelaşi timp - ca Succesor al apostolului Petru - să conducă Biserica din Roma care prezidează în iubire toate Bisericile²⁹.

În timp ce reafirm necesitatea şi urgenţa de a gândi la "o convertire a papalităţii"³⁰, cu plăcere repet cuvintele predecesorului meu Papa Ioan Paul al II-lea: "Ca Episcop de Roma ştiu bine [...] că comuniunea deplină şi vizibilă a tuturor comunităţilor, în care în virtutea fidelităţii lui Dumnezeu locuieşte Duhul său, este dorinţa arzătoare a lui Cristos. Sunt convins că am în această privinţă o responsabilitate deosebită, mai ales constatând aspiraţia ecumenică a celei mai mari părţi a comunităţilor creştine şi ascultând cererea care îmi este adresată de a găsi o formă de exercitare a primatului care, deşi nu renunţă în niciun mod la esenţialul misiunii sale, să se deschidă la o situaţie nouă"³¹.

Privirea noastră se lărgeşte şi la omenire. O Biserică sinodală este ca un steag înălţat printre naţiuni (cf. Is 11,12) într-o lume care - deşi invocă participare, solidaritate şi transparenţă în administrarea treburilor publice - încredinţează adesea destinul a unor populaţii întregi în mâinile avide ale unor grupuri restrânse de putere. Ca Biserică ce "merge împreună" cu oamenii, părtaşă de travaliile istoriei, cultivăm visul că redescoperirea demnităţii inviolabile a popoarelor şi a funcţiei de slujire a autorităţii vor putea ajuta şi societatea civilă să se edifice în dreptate şi în fraternitate, generând o lume mai frumoasă şi mai vrednică de om pentru generaţiile care vor veni după noi³². Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cf. Francisc, Scrisoare către secretarul general al Sinodului Episcopilor, Eminenţa Sa cardinalul Lorenzo Baldisseri, cu ocazia ridicării la demnitatea episcopală a subsecretarului, monseniorul Fabio Fabene, 1 aprilie 2014.
² Cf. Fericitul Paul al VI-lea, Discurs pentru începutul lucrărilor Adunării Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, 30 septembrie 1967.
³ Fericitul Paul al VI-lea, Motu proprio Apostolica sollicitudo, 15 septembrie 1965, Proemio.
⁴ Sfântul Ioan Paul al II-lea, Omilie la încheierea celei de-a VI-a Adunări Generale a Sinodului Episcopilor, 29 octombrie 1983.
⁵ Cf. AAS 98 (2006), 755-779.
⁶ Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium (21 noiembrie 1964), 10.
⁷ Ibid., 12.
⁸ Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 119.
⁹ Ibid., 120.
¹⁰ Cf. Francisc, Discurs cu ocazia întâlnirii cu Episcopii responsabili din Consiliul Episcopal Latinoamerican (C.E.L.A.M.) cu ocazia reuniunii generale de coordonare, Rio de Janeiro, 28 iulie 2013; Id., Discurs cu ocazia întâlnirii cu clerul, persoanele din viaţa consacrată şi membrii consiliilor pastorale, Assisi, 4 octombrie 2013.
¹ Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes (7 decembrie 1965), 1.
¹² Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 170.
¹³ Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 12.
¹⁴ Francisc, Discurs cu ocazia Veghii de rugăciune ca pregătire pentru Sinodul despre familie, 4 octombrie 2014.
¹⁵ Conciliul Ecumenic I din Vatican, Constituţia dogmatică Pastor aeternus, 18 iulie 1870, cap. IV: Denz. 3074; cf. şi Codex Iuris Canonici, can. 749 § 1.
¹⁶ Francisc, Discurs pentru încheierea celei de-a III-a Adunări Generale Extraordinare a Sinodului Episcopilor, 18 octombrie 2014.
¹⁷ Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 23. Cf. şi Conciliul Ecumenic I din Vatican, Constituţia dogmatică Pastor aeternus, 18 iulie 1870, cap. IV: Denz. 3051.
¹⁸ Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 22; Decretul Christus Dominus, 28 octombrie 1965, 4.
¹⁹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicatio in Ps. 149: PG 55, 493.
²⁰ Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 27.
²¹ Cf. Francisc, Discurs pentru încheierea celei de-a III-a Adunări Generale Extraordinare a Sinodului Episcopilor, 18 octombrie 2014.
²² Cf. Codex Iuris Canonici, can. 460-468.
²³ Cf. ibid., can. 495-514.
²⁴ Cf. ibid., can. 431-459.
²⁵ Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 16. Cf. ibid., 32.
²⁶ Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Christus Dominus, 5; Codex Iuris Canonici, can. 342-348.
²⁷ Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Pastores gregis, 16 octombrie 2003, 8.
²⁸ Francisc, Discurs adresat delegaţiei ecumenice a patriarhiei de Constantinopol, 27 iunie 2015.
²⁹ Cf. Sfântul Ignaţiu din Antiohia, Epistula ad Romanos, Proemio: PG 5, 686.
³⁰ Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 32.
³¹ Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Ut unum sint, 25 mai 1995, 95.
³² Cf. Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 186-192; Scrisoarea enciclică Laudato si', 24 mai 2015, 156-162.

lecturi: 12.