Sinod şi comuniune

În mod surprinzător, în urmă cu jumătate de secol Paul al VI-lea instituia Sinodul Episcopilor, care în aceşti ani s-a revelat progresiv în fapte un preţios organism de comuniune pentru creşterea Bisericii universale. Era 14 septembrie 1965, ziua de început al celei de-a patra şi ultime perioade a conciliului, şi apele nu erau liniştite.

Lucrările Conciliului al II-lea din Vatican se încheiaseră în noiembrie 1964 cu o serie de incidente care au făcut să se vorbească despre o "săptămână neagră". Norii adunaţi au fost însă risipiţi asupra mass-media deja la începutul lui decembrie de călătoria lui Montini în India şi apoi în martie de prima liturghie celebrată de Papa în italiană într-o parohie din Roma, cu un sprijin deschis dat primei reforme conciliare.

Însă multe noduri rămâneau să fie desfăcute pentru a ajunge la redactarea definitivă şi la aprobarea marii majorităţi ai documentelor Conciliului al II-lea din Vatican: între altele, despre Biserica în lumea contemporană, despre ecumenism, despre raporturile cu marile religii şi cu ebraismul, despre chestiunea libertăţii religioase. Era determinată minoritatea opusă voinţei de "aggiornamento" indicată deja de Ioan al XXIII-lea la deschiderea conciliului şi apoi exprimată de o majoritate foarte largă. Însă determinantă, împreună cu munca - în aulă şi în culise - a multor părinţi şi experţi, a fost alegerea Papei de a obţine, cu medieri răbdătoare şi gesturi clare, maximul de consensuri posibile pe linia reformatoare, aşa cum s-a întâmplat după aceea.

În discursul lung de redeschidere, Paul al VI-lea n-a intrat în temele dezbătute în adunare - pentru "a nu preveni cu cuvântul nostru orientarea liberă a opiniilor voastre cu privire la materiile propuse" - ci a voit să reînnoiască cu forţă încrederea în Vatican II: "Mare lucru este acest conciliu!", grande quiddam hoc est concilium! a exclamat Papa. Şi, după mulţumirile aduse celor care lucrau fără să apară, a anunţat două noutăţi, salutate în aulă de aplauze repetate: un sinod al episcopilor, "compus din prelaţi, numiţi în cea mai mare parte de Conferinţele episcopale" şi "convocat, după necesităţile Bisericii, de Pontiful Roman, pentru consultarea şi colaborarea sa", şi o vizită la sediul Naţiunilor Unite la New York.

După anunţ a urmat o nouă surpriză când în ziua următoare, 15 septembrie, a coborât la Sfântul Petru pentru a asculta cu părinţii conciliari lectura scrisorii motu proprio intitulată Apostolica sollicitudo, care instituia noul organism. În dezbaterea din aulă şi într-o schiţă pregătitoare a documentului despre episcopi era dorită crearea unui consiliu de prelaţi, însă Papa a jucat cu anticipare. Pentru noua instituţie Montini a ales în mod semnificativ numele grec (synodos, "drum împreună") al celor mai vechi reuniuni episcopale şi mai ales a introdus un element nou de colegialitate în inima Bisericii.

În cincizeci de ani, drumul Sinodului episcopilor a fost lung şi nu întotdeauna uşor. Dar dacă pe un plan teologic evaluările au fost şi pot să fie diferite, dintr-un punct de vedere istoric - de altfel nu imun de prejudecăţi întocmai teologice, care desigur nu uşurează înţelegerea faptelor - este neîndoielnic faptul că instituţia sinodală voită de Montini a contribuit de fapt, pe urma Conciliului al II-lea din Vatican, la creşterea unei colegialităţi trăite şi mai în general a comuniunii catolice. Graţie garanţiei de libertate şi de fidelitate faţă de cuvântul lui Cristos asigurate de succesorul lui Petru, aşa cum repetat Papa încheind ultimul sinod extraordinar despre familie.

(După L'Osservatore Romano, 15 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.