Reflecţie la duminica a XXIV-a de peste an - B (2015)

În lucrarea mântuirii, credinţa şi faptele, nu pot fi separate

După vindecarea unui orb în Betsaida (cf. Mc 8,22), Isus, pentru a le arăta ucenicilor orbirea lumii cu privire la el şi la misiunea lui, dar şi pentru a-i instrui cu privire la evenimentele care vor urma, îi duce în Cezareea lui Filip.

În ţara lui Isus, în ţara lui Israel, există două localităţi care poartă numele de Cezareea: Cezareea Maritimă şi Cezareea lui Filip. Cezareea Maritimă este un oraş vechi care a fost construit de Irod cel Mare prin anii 25-13 î.C, şi se află pe coasta Israelului, la jumătatea drumului dintre Tel Aviv şi Haifa. Cezareea lui Filip, unde i-a dus astăzi Isus pe ucenicii săi, venind din Betsaida, este un ţinut la poalele muntelui Hermon, lângă înălţimile Golan, la nord de Marea Galileei. Este un loc plin de verdeaţă, este un loc unde curg ape din topirea zăpezilor. Aici sunt şi izvoarele Iordanului. În acest loc i-a dus Isus pe ucenicii săi, departe de mulţimile de oameni, pentru a-i întări în credinţă şi pentru a-i pregăti pentru evenimentele care vor urma.

Pentru a le arăta ucenicilor săi orbirea lumii cu privire la el şi la misiunea lui, pe drum, Isus îi întreabă pe ucenicii săi ce spun oamenii în legătură cu el: "Cine spun oamenii că sunt eu?" Ei i-au răspuns: "Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii, că eşti unul dintre profeţi". Opinia publică îl considera pe Isus drept un mare profet, drept un mesager care a venit să pregătească calea lui Mesia. Dar Isus era el însuşi Mesia, era el însuşi Fiul lui Dumnezeu cel viu. Nemulţumit de răspunsul oamenilor, Isus îi întreabă pe apostolii săi ce cred ei cu privire la el: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?" Mulţi dintre ei au tăcut, pentru că gândeau despre el în felul lumii. Atunci, însuşi Dumnezeu i-a inspirat sfântului Petru, răspunsul corect: "Tu eşti Cristos!" Adică, tu eşti Mesia, tu eşti Unsul lui Domnului, tu eşti aşteptatul popoarelor, tu eşti mântuitorul lumii!

Dacă vom vedea în Isus numai un mare om, numai un mare profet, numai o mare personalitate istorică, nu ne va folosi la absolut nimic. Dacă nu vom vedea în Isus pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu cel viu, pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (cf. In 1,29), pe unicul mântuitor de la cruce, atunci suntem cei mai nefericiţi dintre oameni (cf. 1Cor 15,19).

Dacă Isus îşi ascunde cu grijă titlurile de glorie înainte de împlinirea misiunii sale, el declară pe faţă că el este Fiul Omului care trebuie să îndure multe şi să fie respins de către bătrâni, de către marii preoţi şi de către cărturari, care trebuie să fie ucis şi după trei zile să învie.

De aceea, Isus, părăsind Galileea, începe să "urce spre Ierusalim", pentru ca acolo să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie (cf. Mc 8,31). Crucea stă în faţa lui Isus, Unsul lui Dumnezeu. Marcu ne va relata în trei anunţuri ale pătimirilor lui Isus (cf. Mc 8,31; 9,31; 10,33), nebunie şi poticnire pentru oameni (cf. 1Cor 1,23).

De fiecare dată când Isus le-a vorbit despre suferinţa, despre respingerea, despre patima şi despre moartea sa, el le-a vorbit şi despre înviere sa. Dar curios este faptul că apostolii niciodată nu par să fi auzit despre cuvântul înviere. De aceea, în timpul arestări şi în timpul pătimirilor, au fugit (cf. Mc 14,50). De aceea, când Isus a înviat şi s-a arătat Mariei Magdalena, nu au crezut (cf. Mc 16,13). De aceea, Toma, când a aflat de învierea lui, a cerut să pună mâinile în coasta lui (cf. In 20,25).

Şi noi, asemenea apostolilor, în ciuda tuturor minunilor pe care le-am văzut în viaţa noastră şi în viaţa altora, când trebuie să ne încredem în Isus, ne poticnim. Isus poate fi asemănat cu acrobatul dintr-o poveste care este aplaudat de toţi atunci când merge pe sârmă; dar când este vorba de a ne urca alături de el, ne este teamă.

Isus le-a spus ucenicilor că el "trebuie să sufere, să fie respins, să fie omorât şi să învie". Petru nu a putut accepta ideea că Isus va trebui să sufere şi să moară. De aceea, l-a luat deoparte şi a început să-i facă reproşuri vii. Însă Isus s-a întors, a privit la ucenicii săi şi l-a mustrat pe Petru, spunându-i: "Pleacă din faţa mea, satană!" (Mc 8,33). La ispitirea sa, satana a căutat să-l abată pe Isus de la cruce şi să-i ofere: pâine fără cruce, popularitate fără cruce, slavă fără cruce (cf. Mt 4,1-9); adică satana voia să-i ofere lui Isus o pâine efemeră, o popularitate efemeră, o slavă efemeră. Acum, Petru, respingând crucea, ca şi satana, voia nu numai pentru Isus, ci şi pentru întreaga lume o mântuire şi o glorie efemeră, doar pentru lumea aceasta. De aceea, Isus le spune tuturor celor care îl urmau: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva" (Mc 8,34-35).

În mod natural, noi, oamenii, dorim să scăpăm de încercări, de ruşine şi de respingere; ne eschivăm de la suferinţa prin care trebuie să facem voinţa lui Dumnezeu, şi preferăm o cale liniştită, confortabilă, respectabilă pe acest pământ. Pe scurt, voim să ne fie bine şi în lumea de acum şi în cea de apoi?

Crucea nu poate fi scoasă din drumul de mântuire. În urma păcatului strămoşesc şi personal, nu a mai rămas nici o altă cale de mântuire decât crucea. De aceea, Isus a purtat crucea; apostolii au purtat crucea; Maria şi Iosif au purtat crucea; sfinţii au purtat crucea; creştinii buni au purtat şi poartă cruce. De aceea, în marea sa iubire faţă de oameni, Dumnezeu nu a lipsit niciodată pe nici un om de crucea mântuitoare.

În prima lectură, Isaia, vorbind în numele lui Isus care urma să vină, spune: "Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea, şi nu m-am împotrivit, nici nu m-am tras înapoi" (Is 50,5). În Exod 21,1-6, ni se spune că, atunci când un rob dorea să rămână robul cuiva pentru totdeauna, stăpânul lui îi străpungea urechea: "Atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui". Motivul pentru care accepta un om să fie rob pe viaţă la un anumit stăpân putea fi acela că el chiar îşi iubea stăpânul sau că se căsătorise cu o roabă a acestui stăpân şi nu ar fi vrut să plece fără ea.

Pentru Isus, dragostea faţă de Tatăl ceresc şi dragostea faţă de noi oamenii, mireasa lui, au fost motivele pentru care s-a lăsat străpuns în trupul său divin: "Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci mi-ai pregătit un trup" (Evr 10,5). Din dragoste faţă de Tatăl ceresc şi din dragoste faţă de noi oamenii, mireasa lui, Isus, şi-a dat trupul să fie găurit prin biciuire şi răstignire pentru că nu a vrut să se întoarcă la cer fără noi! De aceea, şi noi de dragul lui Isus, mirele nostru, dar şi de dragul mântuirii noastre, să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea în fiecare zi şi să mergem împreună cu Isus, căci, nici un lepădat de sine şi nici un purtător de cruce împreună cu Isus, nu a fost şi nu va fi dezamăgit. Iar a ne lepăda de noi înşine şi a purta crucea împreună cu Isus, înseamnă, în primul rând, a lepăda păcatul, a lepăda patimile, pentru a trăi conform cu învăţăturile lui Isus, lăsate nouă în evanghelie.

Se spune că diavolul i-a convocat odată pe demonii săi pentru a hotărî cum să-i amăgească pe oameni că nu există Dumnezeu. Întrucât toţi aceştia erau îngeri căzuţi, ştiau că Dumnezeu există, de aceea, sarcina lor nu era deloc uşoară. Un demon a sugerat să li se spună oamenilor că Isus Cristos nu a existat, că toată povestea despre viaţa lui pe pământ, moartea şi învierea lui este o născocire. Altul a sugerat să li se spună oamenilor că moartea este ultimul eveniment prin care trece omul şi că îngrijorarea cu privire la viaţa după moarte este inutilă. În cele din urmă, un demon mai înzestrat a venit cu propunerea să li se spună oamenilor că Dumnezeu există, că Isus Cristos există şi că mântuirea vine prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, dar că o poţi avea şi numai dacă doar o mărturiseşti doar cu gura şi continui să trăieşti nestingherit în păcat. Adunarea a decis în unanimitate să folosească această tactică.

Astăzi, un număr imens de oameni sunt înşelaţi şi se pierd pe veşnicie, crezând că există un Dumnezeu, crezând că Isus Cristos a murit pentru păcatele oamenilor, dar fără să fie gata să se lase schimbaţi de harul crucii.

Paul şi Iacob susţin acelaşi principiu. Când Paul scrie despre fapte, el se referă la faptele legii. El ne spune: "Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului" (Rom 3,20). Prin asta vrea să ne spună că, Legea este ca o oglindă care ne descoperă doar că suntem păcătoşi, dar, nu ne poate mântui. Singura cale de mântuire ne vine numai prin urmarea lui Isus Cristos, prin credinţă. Iar, credinţa în Cristos, aşa cum ne spune sfântul Iacob, astăzi, se arată numai prin fapte (cf. Iac 2,17). De aceea, şi sfântul Paul ne îndeamnă: "Să nu obosim în a face binele!" (Gal 6,9). Credinţa şi faptele sunt inseparabile; ele se explică unele pe altele.

O povestire arabă ne spune că a fost odată un rege păgân care avea 365 de neveste în haremul său. Era foarte chipeş şi îi plăcea mult să mănânce şi să se distreze. Într-o zi el vizită o mănăstire. Acolo a întâlnit un călugăr. S-a uitat la el cu compasiune: "Vai, ce mare sacrificiu faci!" Călugărul nu a fost de acord şi i-a replicat: "Sacrificiul tău este mai mare!" Regele a rămas uimit: "Cum aşa?" "Simplu: eu am renunţat la lucruri trecătoare, pe când tu ai renunţat la bunurile eterne". Cu adevărat, singurele lucruri care merită sunt cele ce durează o veşnicie. Alegând păcatul în locul Crucii, pierdem veşnicia.

Se spune că odată o fetiţă de şcoală şi-a întrebat profesoara de religie: "Cum pot să fiu creştină şi în acelaşi timp să fac tot ceea ce vreau?" Atunci, profesoara a scos Biblia şi i-a citit din Romani: "În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al lui" (Rom 8,5-9). Deci, dacă eşti copil al lui Dumnezeu, nu mai poţi face ceea ce voieşti, pentru că trebuie să faci voinţa Domnului.

Un om trebuia să facă o călătorie lungă şi primejdioasă. În drumul său întâlneşte un om de bine ce îi întinde o carte spunându-i: "Poftim, citeşte această carte şi vei afla în ea cum să ajungi la capătul drumului". Dar ce folos! E întuneric şi omul nu poate citi cartea. Şi pleacă omul dibuind mai departe. Nu peste mult timp întâlneşte un alt om ce-i oferă o lumină spunându-i: "Poftim lumina aceasta, că-i întuneric şi nu vezi calea". Omul se bucură. Dar vine un vânt şi stinge lumina. Şi el se mâhneşte. Iată că întâlneşte un om apăsat de o cruce grea pe umerii săi şi cu o coroană de spini pe cap. El îi zice cu glas duios: "Călătorule, vino după mine, căci eu am mai făcut odată drumul acesta. Numai eu singur te pot conduce la sfârşitul călătoriei tale". Şi mergând după Isus omul şi-a sfârşit călătoria cu bine.

Şi noi trebuie să ajungem la punctul la care a ajuns sfântul Paul, să-l iubim pe Isus şi crucea lui, încât să putem spune mereu: "Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume!" (Gal 6,14). Şi, atunci, vom ajunge cândva când vom putea spune cu psalmistul de astăzi: "Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii" (Ps 116,9).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.