CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)

Sfânta Liturghie

Basilica minor a sanctuarului "Virgen de la Caridad del Cobre", Santiago de Cuba

Marţi, 22 septembrie 2015

Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne pune în faţa dinamicii pe care Domnul o generează de fiecare dată când ne vizitează: ne face să ieşim din casă. Sunt imagini pe care de mai multe ori suntem invitaţi să le contemplăm. Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră nu ne lasă niciodată liniştiţi, ne determină mereu să ne mişcăm. Când Dumnezeu ne vizitează, mereu ne trage afară din casă. Vizitaţi pentru a vizita, întâlniţi pentru a întâlni, iubiţi pentru a iubi.

Şi aici o vedem pe Maria, prima discipolă. O tânără probabil între 15 şi 17 ani, care într-un sat din Palestina a fost vizitată de Domnul care îi vestea că va deveni mama Mântuitorului. Departe de a se crede cine ştie cine şi de a crede că toţi vor veni ca s-o asiste sau s-o slujească, ea iese din casă şi merge să slujească. Merge s-o ajute pe verişoara Elisabeta. Bucuria care provine din faptul de a şti că Dumnezeu este cu noi, cu oamenii noştri, trezeşte inima, pune în mişcare picioarele noastre, "ne trage afară", ne duce ca să împărtăşim bucuria primită şi s-o împărtăşim ca slujire, ca dăruire în toate acele situaţii "jenante" pe care vecinii sau rudele noastre le trăiesc. Evanghelia ne spune că Maria a ieşit în grabă, pas lent dar constant, paşi care ştiu unde să meargă; paşi care nu aleargă pentru "a ajunge" prea rapid sau merg prea lent ca şi cum n-ar vrea "să ajungă" niciodată. Nici agitată nici adormită, Maria merge în grabă, pentru a o însoţi pe verişoara sa însărcinată la vârstă înaintată. Maria, prima discipolă, vizitată a ieşit ca să viziteze. Şi din acea primă zi a fost mereu caracteristica sa specială. A fost femeia care a vizitat atâţia bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, tineri. A ştiut să viziteze şi să însoţească în gestaţiile dramatice din multe dintre popoarele noastre; a ocrotit lupta tuturor celor care au suferit pentru a apăra drepturile copiilor lor. Şi acum, ea nu încetează să ne aducă Cuvântul vieţii, pe Fiul său, pe Domnul său.

Şi aceste ţinuturi au fost vizitate de prezenţa sa maternă. Patria cubaneză s-a născut şi a crescut în căldura devoţiunii către Fecioara Carităţii. "Ea a dat o formă proprie şi specială sufletului cubanez - au scris episcopii din această ţară - trezind în inima cubanezilor cele mai bune idealuri de iubire faţă de Dumnezeu, faţă de familie şi faţă de patrie".

Au afirmat asta şi conaţionalii voştri în urmă cu o sută de ani, când au cerut Papei Benedict al XV-lea să o declare pe Fecioara Carităţii ca Patroană a Cubei, şi au scris: "Nici nenorocirile şi nici privaţiunile n-au reuşit să «stingă» credinţa şi iubirea pe care poporul nostru catolic o mărturiseşte faţă de această Fecioară, ci dimpotrivă, în cele mai mari vicisitudini ale vieţii, când era mai aproape moartea sau apropiată disperarea, mereu a apărut ca lumină care risipeşte orice pericol, ca rouă mângâietoare... viziunea acestei Fecioare binecuvântate, cubaneză prin excelenţă... pentru că aşa au iubit-o mamele noastre de neuitat, aşa o binecuvântează soţiile noastre". Aşa au scris ei în urmă cu o sută de ani.

În acest sanctuar, care păstrează amintirea sfântului popor fidel al lui Dumnezeu care merge în Cuba, Maria este venerată ca Mamă a Carităţii. De aici ea păzeşte rădăcinile noastre, identitatea noastră, pentru ca să nu ne pierdem pe căile disperării. Sufletul poporului cubanez, aşa cum tocmai am auzit, a fost forjată în mijlocul durerilor, privaţiunilor care n-au reuşit să stingă credinţa; acea credinţă care s-a menţinut vie graţie atâtor bunici care au continuat să facă posibilă, în cotidianitatea familială, prezenţa vie a lui Dumnezeu; prezenţa Tatălui care eliberează, fortifică, însănătoşeşte, dă curaj şi este refugiu sigur şi semn de nouă înviere. Bunici, mame şi atâţia alţii care cu duioşie şi afect au fost semne de vizitare - ca Maria de curaj, de credinţă pentru nepoţii lor, în familiile lor. Au ţinut deschisă o crăpătură, mică precum un grăunte de muştar, prin care Duhul Sfânt a continuat să însoţească palpitaţia acestui popor.

Şi "de fiecare dată când privim la Maria credem din nou în forţa revoluţionară a duioşiei şi a afectului" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 288).

Generaţie după generaţie, zi după zi, suntem invitaţi să reînnoim credinţa noastră. Suntem invitaţi să trăim revoluţia duioşiei ca Maria, Mama Carităţii. Suntem invitaţi să "ieşim din casă", să ţinem ochii şi inima deschişi faţă de ceilalţi. Revoluţia noastră trece prin duioşia, prin bucuria care devine mereu proximitate, care ne face mereu compasiune - care nu este pietism, este a pătimi-cu, pentru a elibera - şi ne face să ne implicăm, pentru a sluji, în viaţa celorlalţi. Credinţa noastră ne face să ieşim din casă şi să mergem în întâmpinarea celorlalţi pentru a împărtăşi bucurii şi dureri, speranţe şi frustrări. Credinţa noastră ne duce afară din casă pentru a-l vizita pe cel bolnav, pe cel închis, pe cel care plânge şi pe cel care ştie şi să râdă cu cel care râde, să se bucure cu bucuriile vecinilor. Ca Maria, vrem să fim o Biserică ce slujeşte, ce iese din casă, ce iese din templele sale, din sacristiile sale, pentru a însoţi viaţa, a susţine speranţa, a fi semn de unitate a unui popor nobil şi demn. Ca Maria, Mamă a Carităţii, vrem să fim o Biserică ce iese din casă pentru a face punţi, a dărâma ziduri, a semăna reconciliere.

Ca Maria vrem să fim o Biserică ce ştie să însoţească toate situaţiile "jenante" ale oamenilor noştri, angajaţi în viaţă, în cultură, în societate, nu ascunzându-ne ci mergând cu fraţii noştri, toţi împreună. Toţi împreună, slujind, ajutând. Toţi fii ai lui Dumnezeu, fii ai Mariei, fii ai acestei nobile ţări cubaneze.

Acesta este "cuprul" nostru cel mai preţios, aceasta este bogăţia noastră cea mai mare şi moştenirea cea mai bună pe care putem s-o lăsăm: ca Maria, să învăţăm să ieşim din casă pe cărările vizitării. Şi să învăţăm să ne rugăm cu Maria, pentru că rugăciunea sa este plină de amintire şi de mulţumire; este cântarea poporului lui Dumnezeu care merge în istorie. Este amintirea vie că Dumnezeu este în mijlocul nostru; este amintirea perenă că Dumnezeu a privit la umilinţa oamenilor săi, l-a ajutat pe slujitorul său aşa cum a promis părinţilor noştri şi urmaşilor lor în veci.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.