Reflecţie: Sfinţii uitaţi

Dis-de-dimineaţă, cel mic, mândru nevoie-mare că ştia să citească (la cei patru ani ai lui era o performanţă!) se uita... în calendar. Îl luase pe genunchi şi silabisea numele sfinţilor, zi după zi, după zi... La început, mama şi-a văzut de treburi, mulţumită că e linişte în casă. Probabil că puştiul doarme - îşi spuse. Dar curând a fulgerat-o un gând: când copilul tace şi stă într-un loc, sigur face vreo prostie, mai mare sau mai mică, după cât de lungă se arată a fi liniştea.

Alergă într-un suflet în cameră şi nu mică-i fu surpriza când îl găsi citind... calendarul. Ridică spre ea ochii ca două petale albastre de inişor, copleşite de rouă. Puştiul chiar plângea!

- Ce-i cu tine, te-ai încurcat la citit?

- Nuuuuuuuu, dar sunt tare, tare necăjit.

- De ce?

- Pentru că din toţi sfinţii trecuţi în calendar noi sărbătorim doar câţiva.

- Cum adică? - întrebă mama.

- Păi uite, numai pe aceia trecuţi cu roşu în calendar. Iar în restul zilelor, sunt nume de care nici n-am auzit vreodată... Ce se întâmplă cu ei? Sunt singuri? Sunt uitaţi? Cât de trişti trebuie să fie...

- Puiule, zise mama surâzând, sfinţii nu sunt niciodată trişti... şi nici singuri: ei sunt mereu în cer cu Tatăl nostru.

- Bine, dar oamenii... oamenii i-au uitat...

- Faptele lor, răspunse mama, chiar dacă au fost făcute pentru oameni, s-au înălţat la Tata, pentru bucuria şi lauda lui... iar Tata nu i-a uitat. Şi cum puştiul tăcea, iar lacrimile îi curgeau în continuare, mama îi spuse:

- Vezi tu, Tata nu i-a uitat, ba mai mult - i-a făcut şi pe oameni să-i privească mereu şi să se bucure de ei.

Puştiul tăcu, nedumerit. Mama continuă:

- Când te uiţi la stele, te bucuri? Îţi plac? Ei bine, aceia sunt sfinţii la care nu se mai gândeşte nimeni (şi sunt mult mai mulţi decât cei din calendar). Un mare preot al nostru, Mitropolitul Dosoftei (1624-1693), spunea că ţara noastră e plină de sfinţi, dar nimeni nu s-a ostenit să-i caute.

- Şi au toţi loc în cer?

Mama izbucni în râs:

- Păi dacă au loc în inimioara ta, sigur că au loc şi în cer. Au loc în cer, spuse mama, fiindcă mai întâi au loc în inima lui Tata - aşa cum avem şi noi, toţi, fiindcă noi toţi suntem sfinţi.

Iar când cade o stea, înseamnă că unui sfânt i-a fost dor şi vine în vizită la noi.

În cameră se revărsa de niciunde o mireasmă suavă - mireasma stelelor, mireasma sfinţeniei.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 9.