Cuvinte de mulţumire ale lui Benedict al XVI-lea, papă emerit, cu ocazia conferirii titlului de doctor "honoris causa" din partea Universităţii Pontificale "Ioan Paul al II-lea" din Cracovia şi al Academiei de Muzică din Cracovia (4 iulie 2015)

În această dimineaţă, 4 iulie 2015, la Castel Gandolfo, papa emerit Benedict al XVI-lea a primit titlul de doctor honoris causa din partea Universităţii Pontificale "Ioan Paul al II-lea" din Cracovia şi a Academiei de Muzică din Cracovia (Polonia). Cel care a conferit cele două titluri a fost cardinalul Stanisław Dziwisz, arhiepiscop de Cracovia, mare cancelar al Universităţii Pontificale "Ioan Paul al II-lea". Prezentăm în continuare cuvintele de mulţumire pe care Benedict al XVI-lea le-a rostit în cursul ceremoniei:

Eminenţă!
Excelenţe!
Iluştri domni profesori!
Doamnelor şi domnilor!

În acest moment nu pot decât să exprim cea mai mare şi cordială mulţumire pentru onoarea pe care mi-aţi rezervat-o conferindu-mi doctoratus honoris causa. Mulţumesc Marelui Cancelar, Eminenţa sa iubită cardinalul Stanisław Dziwisz şi autorităţilor academice din ambele Atenee. Mă bucură mai ales faptul că în acest mod a devenit şi mai profundă legătura mea cu Polonia, cu Cracovia, cu patria marelui nostru sfânt Ioan Paul al II-lea. Pentru că fără el, drumul meu spiritual şi teologic nu este nici măcar imaginabil. Cu exemplul său viu, el ne-a arătat şi cum pot merge mână în mână bucuria marii muzici sacre şi misiunea participării comune la liturgia sacră, bucuria solemnă şi simplitatea celebrării umile a credinţei.

În anii de după Conciliu, cu privire la acest punct s-a manifestat cu pasiune reînnoită un contrast foarte vechi. Eu însumi am crescut în Salzburgul marcat de marea tradiţie a acestui oraş. Aici era de la sine ca liturghiile festive însoţite de cor şi de orchestră să fie parte integrantă a experienţei noastre de credinţă în celebrarea liturgiei. Rămâne de neşters imprimat în amintirea mea cum, de exemplu, imediat ce răsunau primele note de la Missa Încoronării de Mozart, cerul parcă se deschidea şi se experimenta foarte profund prezenţa Domnului. - Şi mulţumesc şi vouă care m-aţi făcut să ascult Mozart, şi corului: mari cântece! - Totuşi, alături de asta era oricum prezentă deja şi noua realitate a mişcării liturgice, mai ales prin unul dintre capelanii noştri care mai târziu a devenit vice-regent şi apoi rector al Seminarului Mare din Freising. În timpul studiilor mele la München din Bavaria, apoi, foarte concret am intrat tot mai mult în cadrul mişcării liturgice prin lecţiile profesorului Pascher, unul dintre cei mai semnificativi experţi ai Conciliului în materie liturgică, şi mai ales prin viaţa liturgică în comunitatea Seminarului. Astfel, puţin câte puţin a devenit perceptibilă tensiunea dintre participatio actuosa conformă cu liturgia şi muzica solemnă ce învăluia acţiunea sacră, chiar dacă n-am simţit-o încă aşa de puternică.

În Constituţia despre liturgie a Conciliului al II-lea din Vatica este scris foarte clar: "Tezaurul muzicii sacre va fi păstrat şi cultivat cu cea mai mare grijă" (114). Pe de altă parte, textul evidenţiază, ca o categorie liturgică fundamentală, participatio actuosa a tuturor credincioşilor la acţiunea sacră. Ceea ce în Constituţie este încă în mod paşnic împreună, ulterior, în receptarea Conciliului, a fost adesea într-un raport de tensiune dramatică. Ambiente semnificative din mişcarea liturgică considerau că, pentru marile opere corale şi chiar pentru misele pentru orchestră, în viitor avea să fie spaţiu numai în sălile de concert, nu în liturgie. Aici avea să poată fi loc numai pentru cântarea şi rugăciunea comună a credincioşilor. Pe de altă parte exista consternare pentru sărăcirea culturală a Bisericii care ar fi provenit în mod necesar din acest lucru. În ce mod să se concilieze cele două lucruri? Cum să se realizeze Conciliul în întregimea sa? Acestea erau întrebările care mi se impuneau mie şi multor altor credincioşi, oamenilor simpli precum şi persoanei care aveau o formare teologică.

La acest punct probabil este corect să punem întrebarea de fond: Ce este în realitate muzica? De unde vine şi la ce anume tinde?

Cred că se pot localiza trei "locuri" din care provine muzica.

O primă sursă a sa este experienţa iubirii. Când oamenii au fost cuprinşi de iubire, li s-a deschis lor o altă dimensiune a fiinţei, o nouă măreţie şi lărgime a realităţii. Şi ea a determinat să se exprime şi în mod nou. Poezia, cântul şi muzica în general s-au născut din acest fapt de a fi loviţi, din această deschidere a unei noi dimensiuni a vieţii.

O a doua origine a muzicii este experienţa tristeţii, faptul de a fi atinşi de moarte, de durere şi de abisurile existenţei. Şi în acest caz se deschid, în direcţie opusă, noi dimensiuni ale realităţii care nu mai pot găsi răspuns numai în discursuri.

În sfârşit, al treilea loc de origine a muzicii este întâlnirea cu divinul, care încă de la început este parte din ceea ce defineşte umanul. Cu atât mai mult aici este prezent cel totalmente altul şi cel totalmente mare care trezeşte în om noi moduri de a se exprima. Probabil este posibil să afirmăm că în realitate şi în celelalte două locuri - iubirea şi moartea - misterul divin ne atinge şi, în acest sens, faptul de a fi atinşi de Dumnezeu constituie în ansamblul originea muzicii. Consider emoţionant a găsi cum de exemplu în Psalmi oamenilor nu le mai este suficient nici măcar cântul şi se face apel la toate instrumentele: este trezită muzica ascunsă în creaţie, limbajul său misterios. Cu Psaltirea, în care acţionează şi cele două motive ale iubirii şi morţii, ne aflăm direct la originea muzicii sacre a Bisericii lui Dumnezeu. Se poate spune că o calitate a muzicii depinde de puritatea şi de măreţia întâlnirii cu divinul, cu experienţa iubirii şi a durerii. Cu cât este mai pură şi mai adevărată această experienţă, cu atât este mai pură şi mai mare şi muzica ce se naşte şi se dezvoltă din ea.

La acest punct aş vrea să exprim un gând care în ultimele timpuri m-a cuprins tot mai mult, cu atât mai mult cu cât diferitele culturi şi religii intră în relaţie între ele. În cadrul diferitelor culturi şi religii este prezentă o mare literatură, o mare arhitectură, o mare pictură şi mari sculpturi. Şi pretutindeni este şi muzica. Şi totuşi în niciun alt ambient cultural nu există o muzică de măreţie egală cu aceea născută în ambientul credinţei creştine: de la Palestrina la Bach, la Händel, până la Mozart, Beethoven şi Bruckner. Muzica occidentală este ceva unic, ce nu are egal în celelalte culturi. Şi acest lucru - mi se pare - trebuie să ne pună pe gânduri.

Desigur, muzica occidentală depăşeşte mult ambientul religios şi eclezial. Şi totuşi ea îşi află oricum originea sa cea mai profundă în liturgie, în întâlnirea cu Dumnezeu. În Bach, pentru care gloria lui Dumnezeu reprezintă în cele din urmă scopul întregii muzici, acest lucru este complet evident. Răspunsul mare şi pur al muzicii occidentale s-a dezvoltat în întâlnirea cu acel Dumnezeu care, în liturgie, ni se face prezent nouă în Cristos Isus. Acea muzică, pentru mine, este o demonstraţie a adevărului creştinismului. Acolo unde se dezvoltă un astfel de răspuns, a avut loc o întâlnire cu adevărul, cu adevăratul Creator al lumii. Pentru aceasta marea muzică este o realitate de rang teologic şi de semnificaţie permanentă pentru credinţa întregii creştinătăţi, chiar dacă nu este deloc necesar ca ea să fie interpretată mereu şi pretutindeni. Pe de altă parte, este clar însă şi că ea nu poate să dispară din liturgie şi că prezenţa sa poate să fie un mod cu totul special de participare la celebrarea sacră, la misterul credinţei.

Dacă ne gândim la liturgia celebrată de sfântul Ioan Paul al II-lea în toate continentele, vedem toată lărgimea posibilităţilor expresive ale credinţei în evenimentul liturgic; şi vedem şi cum marea muzică din tradiţia occidentală nu este străină de liturgie, ci s-a născut şi a crescut din ea şi în acest mod contribuie mereu din nou să-i dea formă. Nu cunoaştem viitorul culturii noastre şi al muzicii sacre. Însă un lucru mi se pare clar: acolo unde realmente are loc întâlnirea cu Dumnezeul cel viu care în Cristos vine spre noi, acolo se naşte şi creşte din nou şi răspunsul, a cărui frumuseţe vine din adevărul însuşi.

Activitatea celor două universităţi care îmi conferă - mi-au conferit - acest doctorat honoris causa - pentru care pot iarăşi să spun mulţumesc din toată inima - reprezintă o contribuţie esenţială pentru ca marele dar al muzicii care provine din tradiţia credinţei creştine să rămână viu şi să fie de ajutor pentru ca forţa creativă a credinţei să nu se stingă nici în viitor. Pentru aceasta vă mulţumesc din inimă vouă tuturor, nu numai pentru onoarea pe care mi-aţi rezervat-o, ci şi pentru toată munca pe care o desfăşuraţi în slujba frumuseţii credinţei. Domnul să vă binecuvânteze pe toţi.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.