Bunul păstor se face miel

Isus domn şi servitor

De Maurizio Gronchi

Duminica a patra din timpul pascal este ocazie pentru a reflecta asupra imaginii lui Isus bun păstor, a cărui perspectivă "pastorală" se configurează în cadrul vieţii sale publice ajungând să culmineze în moartea şi învierea sa, depăşind graniţele istorice şi geografice ale acţiunii sale pământeşti. De fapt, cu Paştele său, păstorul cel frumos (In 10,1-8) se face miel jertfit (Ap 5,6), reasumând astfel profilul vestit de Ioan Botezătorul, la începutul activităţii sale mesianice: "Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (In 1,29).

Aşadar, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre asupra acestei duble imagini a lui Isus şi spre transfigurarea sa singulară, pentru a ne apropia de cel care s-a vestit ca o călăuză tare şi puternică, pentru a se arăta apoi miel blând şi oaie mută în faţa celor care o tund (Is 53,7). În această cotitură misterioasă este cuprins sensul autentic al slujirii pastorale a lui Isus. Succesul acţiunii sale nu se află în puterea care-i elimină pe duşmani; rodnicia sa provine din aparentul eşec uman, din încredinţarea neputincioasă la moartea pe cruce. Cu cea mai scurtă dintre parabolele sale, Isus o prefigurase astfel: "dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (In 12,24).

Adevărata dificultate pe care trebuie s-o fi simţit discipolii - după ce l-au ascultat pe Învăţătorul care s-a definit poarta sigură a staulului, bunul păstor care cunoaşte oile pe fiecare în parte, care le vorbeşte şi îl urmează pentru că recunosc glasul său - era deja adumbrită în epilogul acelei metafore. Când va veni lupul pentru a ameninţa turma, bunul păstor nu va fugi ca mercenarul, căruia nu-i pasă de oi, pentru că nu-i aparţin, ci în ciocnire va muri pentru a le apăra. Aceasta nu putea suna decât ca perspectivă îngrijorătoare: în disponibilitatea sa de a înfrunta lupul şi cu el moartea, Isus nu avea să se salveze nici pe sine însuşi nici turma. Confirmarea acestei înfrângeri va veni atunci când, odată lovit păstorul, oile efectiv vor fi risipite (Mc 14,27).

Aşadar, ce grad de încredere putea oferi Isus discipolilor săi cu imaginea bunului păstor? Ce sens are pentru noi astăzi să privim la Isus ca la Acela care ocroteşte Biserica sa, când creştinii sunt persecutaţi şi ucişi în diferite părţi ale lumii, fără a opune nicio rezistenţă?

Tocmai în această eroică acceptare a martiriului s-a revelat, încă din primele timpuri ale creştinismului, rodnicia perspectivei pastorale a lui Isus: discipolii săi au învăţat de la el curajul mărturiei, capacitatea de a ieşi din ei înşişi, fără protecţie, încrezându-se numai în compania sa, în special în ora încercării.

Distanţarea de orice formă de putere în a ne afirma pe noi înşine, în numele Evangheliei este verificarea constantă urmării autentice a lui Isus bun păstor, capabil să transforme capturarea în oferire, deoarece viaţa "nimeni nu o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi" (In 10,18). Acestei convertiri, care are loc în adâncul inimii discipolului, aparţine rodnicia darului, fără a aştepta recunoaştere, dincolo de orice pretenţie de succes lumesc. Paradoxalul triumfului Evangheliei se deschide exact în aceea care a fost forţa sa de expansiune: "Sângele martirilor este sămânţă de noi creştini" (Tertulian, Apologeticum, 50,13).

Faptul că Isus a le-a anunţat adepţilor săi un destin care nu era diferit de al său (cf. In 15,28-20), desigur nu putea să fie mângâietor şi cu atât mai puţin nu putea să justifice pe viitorii persecutori. Dacă de o consolare trebuia să fie vorba, aceasta avea să vină după aceea de la celălalt Mângâietor - Duhul, Mângâietorul (In 14,16) - nu de la Învăţătorul, care nu putea fi urmat imediat, ci numai după aceea, odată ce alţii îl vor încinge pe Petru, pentru a-l conduce acolo unde nu ar fi voit să meargă (In, 21,18).

De altfel, curajul şi ezitarea au locuit în acelaşi timp în inima lui Simon: pe de o parte, el era gata să-şi dea viaţa, pe de altă parte, a fost capabil să nege că-l cunoaşte pe Domnul său (In 13,36-38). Dar tocmai în cadrul acestei tensiuni polare - între curaj şi fragilitate, între entuziasm şi slăbiciune - discipolul se aventurează în urma Învăţătorului care, fără a înşela cu semnele de putere pe care le săvârşeşte (de aceea cere tăcerea), anunţă crucea şi promite compania.

În ultimă analiză, rodnicia stilului pastoral al lui Isus, care reiese din mărturiile evanghelice, provine din acea polaritate singulară a faptului că El este Domn şi Servitor. Aşa cum Domnului îi corespunde imaginea Păstorului care dă siguranţă, tot aşa Servitorului îi aparţine fragilitatea Mielului. Pe de o parte, Isus călăuzeşte şi conduce; pe de altă parte, primeşte, însoţeşte şi urmează; mereu şi oricum stă în mijlocul celor care sunt adunaţi în numele său (Mt 18,20). Conform stilului său, păstorul Bisericii este chemat să primească de la Domnul însăşi forma sa, pe care Papa Francisc a indicat-o aşa de luminos: "De aceea, uneori va sta în frunte pentru a indica drumul şi a susţine speranţa poporului, alteori va sta pur şi simplu în mijlocul tuturor cu apropierea sa simplă şi milostivă, iar în unele circumstanţe va trebui să meargă în spatele poporului, pentru a-i ajuta pe cei care au rămas în urmă şi - mai ales - pentru că turma însăşi are un miros al său pentru a găsi noi drumuri" (Evangelii gaudium, 31).

(După L'Osservatore Romano, 26 aprilie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.