Audienţă acordată participanţilor la Întâlnirea formatorilor de consacraţi şi consacrate, promovată de Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică

Sâmbătă, 11 aprilie 2015, în Aula "Paul al VI-lea", Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă pe participanţii la Întâlnirea formatorilor de consacraţi şi consacrate, promovată de Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică cu tema: "A trăi în Cristos după forma de viaţă a Evangheliei". Publicăm în continuare discursul pe care papa l-a adresat participanţilor la audienţă:

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua.

Mi-a spus [cardinalul prefect] numărul vostru, câţi sunteţi, şi eu am spus: "Dar cu lipsa de vocaţii care există, sunt mai mulţi formatori decât cei care trebuie formaţi!". Aceasta este o problemă! Trebuie să-i cerem Domnului şi să facem totul pentru ca să vină vocaţiile!

Mulţumesc cardinalului Braz de Aviz pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele tuturor celor prezenţi. Îi mulţumesc şi secretarului şi celorlalţi colaboratori care au pregătit Congresul, primul de acest nivel care se celebrează în Biserică, tocmai în Anul dedicat vieţii consacrate, cu formatori şi formatoare din multe Institute din atâtea părţi ale lumii.

Doream să am această întâlnire cu voi, pentru ceea ce voi sunteţi şi reprezentaţi ca educatori şi formatori, şi pentru că în spatele fiecăruia dintre voi întrevăd pe tinerii voştri şi ai noştri, protagonişti ai unui prezent trăit cu pasiune şi promotori ai unui viitor însufleţit de speranţă; tineri care, stimulaţi de iubirea lui Dumnezeu, caută în Biserică drumurile pentru a o asuma în propria viaţă. Eu îi simt aici prezenţi şi le adresez lor un gând afectuos.

Văzându-vă aşa de numeroşi nu s-ar spune că există criză vocaţională! Dar în realitate există o diminuare cantitativă neîndoielnică şi acest lucru face şi mai urgentă misiunea formării, o formare care să plăsmuiască într-adevăr în inima tinerilor inima lui Isus, până când au însăşi sentimentele sale (cf. Fil 2,5; Vita consecratata, 65). Sunt convins şi că nu există criză vocaţională acolo unde sunt consacraţi capabili să transmită, cu propria mărturie, frumuseţea consacrării. Şi mărturia este rodnică. Dacă nu există o mărturie, dacă nu există coerenţă, nu vor exista vocaţii. Şi la această mărturie sunteţi chemaţi. Aceasta este slujirea voastră, misiunea voastră. nu sunteţi numai "maeştri"; sunteţi mai ales martori ai urmării lui Cristos în propria voastră carismă. Şi acest lucru se poate face dacă în fiecare zi se redescoperă cu bucurie că sunteţi discipoli ai lui Isus. De aici derivă şi exigenţa de a îngriji mereu însăşi formarea voastră personală, pornind de la puternica prietenie cu unicul Învăţător. În aceste zile ale Învierii, cuvântul care în rugăciune îmi răsuna adesea era "Galileea", "acolo unde a început totul", spune Petru în primul său discurs. Lucrurile petrecute la Ierusalim, dar care au început în Galileea. Şi viaţa noastră a început într-o "Galilee": fiecare dintre noi a avut experienţa Galileei, a întâlnirii cu Domnul, acea întâlnire care nu se uită, dar care de atâtea ori ajunge să fie acoperite de lucruri, de muncă, de nelinişti şi chiar de păcate şi mondenitate. Pentru a da mărturie este necesar să se facă adesea pelerinajul la propria Galilee, să se reia amintirea acelei întâlniri, acea uimire, şi de acolo să se repornească. Dar dacă nu se urmează acest drum al amintirii există pericolul de a rămâne acolo unde ne aflăm şi, chiar, există pericolul de a nu şti de ce ne aflăm acolo. Aceasta este o disciplină a celor care vor să dea mărturie: să meargă înapoi în propria Galilee, unde l-au întâlnit pe Domnul; la acea primă uimire.

Este frumoasă viaţa consacrată, este una din comorile cele mai preţioase ale Bisericii, înrădăcinată în vocaţia baptismală. Aşadar estre frumos şi a formatori, pentru că este un privilegiu de a participa la opera Tatălui care formează inima Fiului în cei pe care Duhul i-a chemat. Uneori se poate simţi această slujire ca o povară, ca şi cum s-ar sustrage de la ceva mai important. Însă aceasta este o înşelare, este o ispită. Este importantă misiunea, dar este la fel de important a forma la misiune, a forma la pasiunea vestirii, a forma la acea pasiune de a merge pretutindeni, în fiecare periferie, pentru a spune tuturor iubirea lui Isus Cristos, în special celor de departe, a o relata celor mici şi celor săraci, şi a se lăsa şi evanghelizaţi de ei. Toate acestea cer baze solide, o structură creştină a personalităţii pe care astăzi familiile însăşi rar ştiu să o dea. Şi acest lucru măreşte responsabilitatea voastră.

Una dintre calităţile formatorului este aceea de a avea o inimă mare pentru tineri, pentru a forma în ei inimi mari, capabile să-i primească pe toţi, inimi bogate în milostivire, pline de duioşie. Voi nu sunteţi numai prieteni şi însoţitori de viaţă consacrată ai celor vă sunt încredinţaţi, ci adevăraţi taţi, adevărate mame, capabili să le cereţi şi să le daţi maximul. A genera o viaţă, a da naştere unei vieţi călugăreşti. Şi acest lucru este posibil numai prin intermediul iubirii, iubirea de taţi şi de mame. Şi nu este adevărat că tinerii de astăzi sunt mediocri şi negeneroşi; dar au nevoie să experimenteze că "Este mai mare fericire a da decât a primi" (Fap 20,35), că există mare libertate într-o viaţă ascultătoare, mare rodnicie într-o inimă feciorelnică, mare bogăţie în a nu avea nimic. De aici necesitatea de a fi atenţi cu iubire la drumul fiecăruia şi exigenţi în mod evanghelic în fiecare fază a drumului formativ, începând de la discernământul vocaţional, pentru ca eventuala criză de cantitate să nu determine o criză şi mai gravă de calitate. Şi acesta este pericolul. Discernământul vocaţional este important: toţi, toate persoanele care cunosc personalitatea umană - fie ei psihologi, părinţi spirituali, maici spirituale - ne spun că tinerii care inconştient simt că au ceva dezechilibrat sau vreo problemă de dezechilibru sau de deviere, inconştient caută structuri puternice care să-i protejeze, pentru a se proteja. Şi aici este discernământul: a şti să spui nu. Dar nu a alunga: nu, nu. Eu te însoţesc, mergi, mergi, mergi... Şi după cum se însoţeşte intrarea, să se însoţească şi ieşirea, pentru ca el sau ea să găsească drumul în viaţă, cu ajutorul necesar. Nu cu acea apărare care este pâine pentru astăzi şi foame pentru mâine.

Criza de calitate... Nu ştiu dacă este scris, dar acum îmi vine să spun: a privi calităţile atâtor, atâtor consacraţi... Ieri la prânz era un mic grup de preoţi care celebra 60 de ani de hirotonire sacerdotală: acea înţelepciune a bătrânilor... Unii sunt un pic..., dar majoritatea bătrânilor au înţelepciune! Surorile care în fiecare zi se trezesc pentru a lucra, surorile din spital, care sunt "doctoriţe în umanitate": cât trebuie să învăţăm de la această consacrare de ani şi ani!... Şi apoi mor. Şi surorile misionare, consacraţii misionari, care merg acolo şi mor acolo... A-i privi pe cei bătrâni! Şi nu numai a-i privi: a merge în vizită la ei, deoarece contează porunca a patra şi în viaţa călugărească, cu acei bătrâni ai noştri. şi aceştia, pentru o instituţie călugărească, sunt o "Galilee", pentru că în aceia îl găsim pe Domnul care ne vorbeşte astăzi. Şi cât de bine le face tinerilor să fie trimişi la ei, să se apropie de aceşti bătrâni şi bătrâne consacraţi, înţelepţi: cât de bine face! Pentru că tinerii au flerul pentru a descoperi autenticitatea: acest lucru face bine.

Formarea iniţială, acest discernământ, este primul pas dintr-un proces destinat să dureze toată viaţa şi tânărul trebuie format la libertatea umilă şi inteligentă de a se lăsa educat de Dumnezeu Tatăl în fiecare zi a vieţii, la orice vârstă, în misiune ca şi în fraternitate, în acţiune ca şi în contemplaţie.

Mulţumesc, dragi formatori şi formatoare, pentru slujirea voastră umilă şi discretă, pentru timpul dăruit ascultării - apostolatul "urechii", a asculta - pentru timpul dedicat însoţirii şi îngrijirii fiecărui tânăr al vostru. Dumnezeu are o virtute - dacă se poate vorbi despre virtutea lui Dumnezeu -, o calitate, despre care nu se vorbeşte mult: este răbdarea. El are răbdare. Dumnezeu ştie să aştepte. Şi voi, învăţaţi asta, această atitudine a răbdării, care de atâtea ori este un pic un martiriu: a aştepta... Şi când îţi vine o ispită de nerăbdare, opreşte-te; sau de curiozitate... Mă gândesc la sfânta Tereza a Pruncului Isus, când o novice începea să relateze o poveste şi ei îi plăcea să audă cum se termina, şi apoi novicea mergea în altă parte, sfânta Tereza nu spunea nimic, aştepta. Răbdarea este una dintre virtuţile formatorilor. A însoţi: în această misiune nu trebuie precupeţite nici timpul nici energiile. Şi nu trebuie să vă descurajaţi când rezultatele nu corespund aşteptărilor. Este dureros, când vine un tânăr, o tânără, după trei, patru ani şi spune: "Ah, eu nu mă simt în stare; eu am găsit o altă iubire care nu este împotriva lui Dumnezeu, dar nu pot, plec". Este dur acest lucru. Dar este şi martiriul vostru. Şi insuccesele, aceste insuccese din punctul de vedere al formatorului pot să favorizeze drumul de formare continuă a formatorului. Şi dacă uneori veţi putea avea senzaţia că munca voastră nu este suficient de apreciată, să ştiţi că Isus vă urmăreşte cu iubire şi Biserica întreagă vă este recunoscătoare. Şi tot în această frumuseţe a vieţii consacrate: unii spun că viaţa consacrată este paradisul pe pământ. Nu. Eventual purgatorul! Dar a merge înainte cu bucurie, a merge înainte cu bucurie.

Vă urez să trăiţi cu bucurie şi în recunoştinţă această slujire, având certitudinea că nu există nimic mai frumos în viaţă decât a aparţine pentru totdeauna şi cu toată inima lui Dumnezeu şi a da viaţa în slujba fraţilor.

Vă cer, vă rog, să vă rugaţi pentru mine, ca Dumnezeu să-mi dea şi un pic din acea virtute pe care o are El: răbdarea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.