Predica părintelui Raniero Cantalamessa din Vinerea Sfântă 2015 în bazilica "Sfântul Petru"

"Ecce homo!"

Tocmai am ascultat relatarea procesului lui Isus în faţa lui Pilat. Există în el un moment asupra căruia măcar o dată trebuie să ne oprim. "Atunci Pilat l-a luat pe Isus şi l-a dat să fie biciuit. Soldaţii au împletit o coroană din spini, i-au pus-o pe cap şi l-au îmbrăcat cu o haină de purpură, apoi veneau la el şi spuneau: "Bucură-te, regele Iudeilor!" Şi-i dădeau palme. (...) Aşadar, Isus a ieşit afară, purtând coroana de spini şi haina de purpură. Iar Pilat le-a zis: "Iată omul!" (In 19,1-5).

Printre nenumăratele picturi care au ca temă Ecce Homo, există una care m-a impresionat mereu. Este a pictorului flamand din secolul al XVI-lea, Jan Mostaert, şi se află la National Gallery din Londra. Încerc s-o descriu. Va folosi pentru a ne imprima mai bine în minte episodul, din moment ce pictorul nu face decât să transcrie cu fidelitate în culori datele din relatarea evanghelică, mai ales cea a lui Marcu (Mc 15,16-20).

Isus are pe cap o coroană de spini. Un mănunchi de crengi cu spini care se afla în curte, pregătit probabil pentru a aprinde focul, le-a sugerat soldaţilor ideea acestei parodii crude a regalităţii sale. De pe capul lui Isus coboară picături de sânge. Are gura semi-deschisă, ca acela care respiră cu greu. Pe umeri îi este pusă o mantie grea şi scorţoasă, mai asemănătare cu tabla decât cu stofa. Şi sunt umeri brăzdaţi de loviturile recente de la biciuire! Are mâinile legate cu o funie aspră; într-o mână i-au pus o trestie ca sceptru şi în cealaltă un mănunchi de vergi, simboluri batjocorâtoare ale regalităţii sale. Isus nu mai poate mişca nici măcar un deget; este omul redus la neputinţa cea mai totală, prototipul tuturor încătuşaţilor din istorie.

Meditând asupra Pătimirii, filozoful Blaise Pascal a scris într-o zi aceste cuvinte: "Cristos este în agonie până la sfârşitul lumii: nu trebuie dormit în acest timp"¹. Există un sens în care aceste cuvinte se aplică persoanei însăşi a lui Isus, adică pentru capul trupului mistic, nu numai pentru mădularele sale. Nu, în pofida faptului că acum este înviat şi viu, dar tocmai pentru că este înviat şi viu. Dar să lăsăm deoparte această semnificaţie prea misterioasă pentru noi şi să vorbim despre sensul mai sigur al acelor cuvinte. Isus este în agonie până la sfârşitul lumii în fiecare bărbat sau femeie supuşi aceloraşi chinuri ale sale. "Mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40): acest cuvânt al său el nu l-a spus numai despre cei care cred în El; l-a spus despre fiecare bărbat şi despre fiecare femeie înfometaţi, goi, maltrataţi, încarceraţi.

Măcar o dată să nu ne gândim la plăgile sociale, colective: foamea, sărăcia, nedreptatea, exploatarea celor slabi. Despre ele se vorbeşte adesea - chiar dacă niciodată îndeajuns - dar există riscul ca să devină abstracţii. Categorii, nu persoane. Să ne gândim mai degrabă la suferinţele indivizilor, ale persoanelor cu un nume şi o identitate precise; la torturile decise cu sânge rece şi aplicate în mod voluntar, chiar în acest moment, de fiinţe umane altor fiinţe umane, chiar şi copiilor.

Câţi "Ecce Homo" în lume! Dumnezeul meu, câţi "Ecce Homo"! Câţi prizonieri care se află în aceleaşi condiţii ale lui Isus în pretoriul lui Pilat: singuri, încătuşaţi, torturaţi, în voia militarilor răi şi plini de ură, care se abandonează la tot soiul de cruzimi fizice şi psihologice, distrându-se să vadă suferind. "Nu trebuie să dormim, nu trebuie să-i lăsăm singuri!".

Exclamaţia "Ecce Homo!" nu se aplică numai victimelor, ci şi călăilor. Înseamnă: iată de ce anume este capabil omul! Cu teamă şi cutremur, să spunem de asemenea: iată de ce anume suntem capabili noi oamenii! Nu marşul de neoprit al lui homo sapiens, omul care, conform unora, trebuia să se nască din moartera lui Dumnezeu şi să-i ia locul².

***

Creştinii nu sunt desigur singurele victime ale violenţei ucigaşe care există în lume, dar nu se poate ignora că în multe ţări ei sunt victimele desemnate şi mai frecvente. Este de ieri ştirea despre 147 de creştini măcelăriţi de furia jihadistă a extremiştilor somalezi într-un campus universitar din Kenya. Cel care îndrăgeşte soarta propriei religii, nu poate să rămână indiferent la toate acestea. Isus a spus într-o zi discipolilor săi: "Vine ceasul când cel care vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu" (In 16,2). Probabil că niciodată aceste cuvinte nu au avut, în istorie, o împlinire aşa de punctuală ca astăzi.

Un episcop din secolul al III-lea, Dionis din Alexandria, ne-a lăsat mărturia despre un Paşte celebrat de creştini în timpul persecuţiei crude a împăratului roman Decius: "Ne-au exilat şi, singuri printre toţi, am fost persecutaţi şi ucişi. Dar şi atunci am celebrat Paştele. Fiecare loc în care se pătimea a devenit pentru noi un loc pentru a celebra sărbătoarea: fie că era un câmp, un deşert, o navă, un han, o închisoare. Martirii perfecţi au celebrat cea mai splendidă dintre sărbătorile pascale, fiind admişi la sărbătoarea cerească"³. Va fi aşa pentru mulţi creştini şi Paştele din anul acesta, 2015 după Cristos.

Au existat unii care au avut curajul de a denunţa, ca laici, indiferenţa neliniştitoare a instituţiilor mondiale şi a opiniei publice în faţa la toate acestea, amintind la ce anume a dus în trecut o asemenea indiferenţă⁴. Riscăm să fim cu toţii, instituţii şi persoane din lumea occidentală, nişte Pilaţi care se spală pe mâini.

Nouă, însă, în această zi nu ne este permis să facem nicio denunţare. Am trăda misterul pe care-l celebrăm. Isus a murit strigând: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Această rugăciune nu este pur şi simplu şoptită cu buzele; este stigată pentru ca să se audă bine. Ba mai mult, nici măcar nu e o rugăciune, este o cerere insistentă, făcută cu autoritatea care îi vine din faptul că este Fiul: "Tată, iartă-i!". Şi pentru că El însuşi a spus că Tatăl îi asculta orice rugăciune a sa (In 11,42), trebuie să credem că a ascultat şi această ultimă rugăciune a sa de pe cruce, deci că aceia care l-au răstignit pe Cristos au fost iertaţi de Dumnezeu (desigur, nu fără ca mai înainte să se fi căit, în vreun fel) şi sunt cu El în paradis, pentru a mărturisi pentru veşnicie până unde a fost capabilă să ajungă iubirea lui Dumnezeu.

Ignoranţa, în sine, exista exclusiv în soldaţi. Însă rugăciunea lui Isus nu se limitează la ei. Măreţia divină a iertării sale constă în faptul că este oferită şi duşmanilor săi cei mai înverşunaţi. Tocmai pentru ai aduce argumentul neştiinţei. Chiar dacă au acţionat cu viclenie şi răutate, în realitate nu ştiau ceea ce făceau, nu se gândeau că pun pe cruce un om care era realmente Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu! În loc să-i acuze pe adversarii săi, sau să ierte încredinţând Tatălui ceresc grija de a-l răzbuna, el îi apără.

Exemplul său propune discipolilor o generozitate infinită. A ierta cu aceeaşi măreţie sufletească nu poate să comporte pur şi simplu o atitudine negativă, cu care se renunţă să se voiască răul pentru cel care face rău; trebuie în schimb să se traducă într-o voinţă pozitivă de a le face bine, măcar cu o rugăciune adresată lui Dumnezeu în favoarea lor. "Rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc" (Mt 5,44). Această iertare nu poate să aibă nici măcar o compensaţie în speranţa unei pedepse divine. Trebuie să fie inspirată de o caritate care-l iartă pe aproapele, totuşi fără a închide ochii în faţa adevărului, ci, dimpotrivă, căutând să fie opriţi cei răi în aşa fel încât să nu facă alt rău celorlalţi şi lor înşişi.

Ne-ar veni să spunem: "Doamne, ne ceri imposibilul!". Ne-ar răspunde: "Ştiu asta, dar eu am murit pentru a vă putea da ceea ce vă cer. Nu v-am dat numai porunca de a ierta şi nici numai un exemplu eroic de iertare; cu moartea mea v-am procurat harul care vă face capabili de a ierta. Eu n-am lăsat lumii numai o învăţătură despre milostivire, aşa cum au făcut atâţia alţii. Eu sunt şi Dumnezeu şi am făcut să iasă pentru voi din moartea mea râuri de milostivire. Din ele puteţi lua cu mâinile pline în anul jubiliar al milostivirii care stă în faţa voastră".

***

Aşadar, va spune cineva, a-l urma pe Cristos este o încredinţare pasivă înfrângerii şi morţii? Dimpotrivă! "Aveţi curaj", a spus El apostolilor săi înainte de a se porni spre pătimire: "Eu am învins lumea" (In 16,33). Din acea zi răul este perdant; cu atât mai perdant cu cât pare că triumfă mai mult. Este deja judecat şi condamnat în ultimă instanţă, cu o sentinţă inapelabilă.

Isus a învins violenţa neopunându-i o violenţă mai mare, ci îndurând-o şi arătând toată nedreptatea şi inutilitatea ei. A inaugurat un nou gen de victorie pe care sfântul Augustin a cuprins-o în trei cuvinte: "Victor quia victima - Învingător pentru că e victimă"⁵. "Văzându-l murind astfel", centurionul roman a exclamat: "Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu!" (Mc 15,39). Ceilalţi se întrebau ce ar însemna "strigătul puternic" pe care Isus l-a scos murind (Mc 15,37). El care era expert în luptători şi în lupte, a recunoscut imediat că era un strigăt de victorie⁶.

Problema violenţei ne chinuieşte, ne scandalizează, astăzi când ea a inventat forme noi şi înspăimântătoare de cruzime şi de barbarie. Noi creştinii reacţionăm îngroziţi la ideea că se poate ucide în numele lui Dumnezeu. Însă unii obiectează: dar Biblia nu este şi ea plină de istorii de violenţă? Dumnezeu nu este numit "Domnul oştirilor"? Nu-i este atribuită Lui porunca de a extermina cetăţi întregi? Nu este El cel care prescrie, în Legea mozaică, numeroase cazuri de pedeapsă cu moartea?

Dacă i-ar fi adresat lui Isus, în timpul vieţii sale, aceeaşi obiecţie, El ar fi răspuns cu siguranţă ceea ce a răspuns cu privire la divorţ: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsaţi soţiile. De la început însă nu a fost aşa" (Mt 19,8). Şi cu privire la violenţă, "la început nu era aşa". Primul capitol din Geneză ne prezintă o lume în care nu era nici măcar imaginabilă violenţa, nici a fiinţelor umane între ele, nici între oameni şi animale. Nici măcar pentru a răzbuna moartea lui Abel, aşadar pentru a pedepsi un asasinat, nu este permis să se ucidă (cf. Gen 4,15).

Gândirea genuină a lui Dumnezeu este exprimată de porunca: "Să nu ucizi", mai mult decât de excepţiile făcute de la ea în Lege, care sunt concesii date "împietririi inimii" şi a obiceiurilor oamenilor. Violenţa, după păcat, face parte din viaţă, din păcate, şi Vechiul Testament, care reflectă viaţa şi trebuie să folosească pentru viaţă, caută cel puţin, cu legislaţia sa şi cu însăşi pedeapsa cu moartea, să canalizeze şi să stăvilească violenţa pentru ca să nu degenereze în opţiune personală şi să nu se sfâşie reciproc⁷.

Paul vorbeşte despre un timp caracterizat de "toleranţa" lui Dumnezeu (Rom 3,25). Dumnezeu tolerează violenţa, aşa cum tolerează poligamia, divorţul şi alte lucruri, dar educă poporul spre un timp în care planul său originar va fi "recapitulat" şi repus în onoare, ca pentru o nouă creaţie. Acest timp a venit cu Isus care, pe munte, proclamă: "Aţi auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba, mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întroarce-i-l şi pe celălalt... Aţi auzit că s-a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută" (Mt 5,38-39; 43-44).

Adevărata "predică de pe munte" care a schimbat lumea nu este însă aceea pe care Isus a rostit-o într-o zi pe o colină din Galileea, ci aceea pe care o proclamă acum, în tăcere, de pe cruce. Pe Calvar el rosteşte un "Nu!" definitiv violenţei, opunându-i nu pur şi simplu non-violenţa, ci, mai mult, iertarea, blândeţea şi iubirea. Dacă va mai fi violenţă, ea nu va mai putea, nici măcar de departe, să facă referinţă la Dumnezeu şi să se folosească de autoritatea sa. A face asta înseamnă a regresa ideea despre Dumnezeu la stadii primare şi grosolane, depăşite de conştiinţa religioasă şi civilă a omenirii.

***

Adevăraţii martiri ai lui Cristos nu mor cu pumnii strânşi, ci cu mâinile împreunate. Am avut atâtea exemple recente. El e cel care celor 21 de creştini copţi ucişi de ISIS în Libia la 22 februarie le-a dat forţa de a muri sub lovituri, şoptind numele lui Iss. Şi noi ne rugăm: "Doamne Isuse Cristoase, te rugăm pentru fraţii noştri de credinţă persecutaţi şi pentru toţi Ecce Homo care există, în acest moment, pe faţa pământului, creştini şi necreştini. Marie, sub cruce tu te-ai unit cu Fiul şi ai şoptit după El: "Tată, iartă-i!": ajută-ne să învingem răul cu binele, nu numai pe scenariul mare al lumii, ci şi în viaţa zilnică, chiar între zidurile casei noastre. Tu, care, "suferind cu Fiul tău muribund pe cruce, ai cooperat în mod cu totul special la opera Mântuitorului cu ascultare, credinţă, speranţă şi iubire arzătoare⁸", inspiră bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru gânduri de pace, de milostivire şi de iertare. Aşa să fie".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Blaise Pascal, "Misterul lui Isus" (Pensieri, ed. Brunschvicg, nr. 553).
² F. Nietzsche, La gaia scienza, III, 125.
³ Dionis din Alexandria, în: Eusebiu, Istoria ecleziastică, VII, 22, 4.
⁴ Ernesto Galli della Loggia, L'indifferenza che uccide, în: "Corriere della sera", 28 iulie 2014, pag. 1.
⁵ Sfântul Augustin, Confesiuni, X, 43.
⁶ Cf. F. Topping, An impossible God.
⁷ Cf. R. Girard, Delle cose nascoste sin dalla fondazione del mondo, Adelphi, Milano 1996.
⁸ Lumen gentium, nr. 61.

lecturi: 20.