Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 18 martie 2015

Familia - 8. Copiii (I)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

După ce am trecut în revistă diferitele figuri ale vieţii familiale - mamă, tată, copii, fraţi, bunici - aş vrea să închei acest prim grup de cateheze despre familie vorbind despre copii. Voi face asta în două momente: astăzi mă voi opri asupra marelui dar care sunt copiii pentru omenire - este adevărat ei sunt un mare dar pentru omenire, dar sunt şi marii excluşi pentru că nici măcar nu sunt lăsaţi să se nască - şi în curând mă voi opri asupra câtorva răni care din păcate fac rău copilăriei. Îmi vin în minte copiii mulţi pe care i-am întâlnit în timpul ultimei mele călătorii în Asia: plini de viaţă, de entuziasm şi, pe de altă parte, văd că în lume mulţi dintre ei trăiesc în condiţii nedemne... De fapt, după modul în care sunt trataţi copiii se poate judeca societatea, dar nu numai moral, ci şi sociologic, dacă este o societate liberă sau o societate sclavă a intereselor internaţionale.

Mai întâi, copiii ne amintesc că toţi, în primii ani ai vieţii, am fost total dependenţi de îngrijirile şi de bunăvoinţa altora. Şi Fiul lui Dumnezeu nu a evitat această trecere. Este misterul pe care-l contemplăm în fiecare an, la Crăciun. Ieslea este icoana care ne comunică această realitate în modul cel mai simplu şi direct. Dar este curios: lui Dumnezeu nu-i este greu să se facă înţeles de copii şi copiii nu au probleme să-l înţeleagă pe Dumnezeu. Nu întâmplător în Evanghelie există câteva cuvinte foarte frumoase şi puternice ale lui Isus despre cei "mici". Acest termen "mici" indică toate persoanele care depind de ajutorul celorlalţi şi îndeosebi copiii. De exemplu, Isus spune: "Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici" (Mt 11,25). De asemenea: "Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 18,10).

Aşadar, copiii sunt în ei înşişi o bogăţie pentru omenire şi pentru Biserică, pentru că ne amintesc constant de condiţia necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu: aceea de a nu ne considera autosuficienţi, ci persoane care au nevoie de ajutor, de iubire, de iertare. Şi toţi, toţi avem nevoie de ajutor, de iubire şi de iertare!

Copiii ne amintesc un alt lucru frumos; ne amintesc că suntem mereu fii: chiar dacă unul devine adult, sau bătrân, chiar dacă devine părinte, dacă ocupă un post de responsabilitate, dedesubt la toate acestea rămâne identitatea de fiu. Toţi suntem fii. Şi acest lucru ne duce mereu la faptul că viaţa nu ne-am dat-o noi, ci am primit-o. Marele dar al vieţii este primul cadou pe care l-am primit. Uneori riscăm să trăim uitând de asta, ca şi cum am fi noi stăpânii existenţei noastre, şi în schimb suntem în mod radical dependenţi. În realitate, este motiv de mare bucurie să simţim că în orice vârstă a vieţii, în orice situaţie, în orice condiţie socială, suntem şi rămânem fii. Acesta este mesajul principal pe care ni-l dau copiii, cu însăşi prezenţa lor: numai cu prezenţa ne amintesc că noi toţi şi fiecare dintre noi suntem fii.

Dar există atâtea daruri, atâtea bogăţii pe care copiii le aduc omenirii. Amintim numai câteva.

Aduc modul lor de a vedea realitatea, cu o privire încrezătoare şi curată. Copilul are o încredere spontană în tata şi în mama; are o încredere spontană în Dumnezeu, în Isus, în Sfânta Fecioară Maria. În acelaşi timp, privirea sa interioară este curată, încă nepoluată de răutate, de duplicităţi, de "încrustările" vieţii care împietresc inima. Ştim că şi copiii au păcatul strămoşesc, că au egoismele lor, dar păstrează o puritate şi o simplitate interioară. Însă copiii nu sunt diplomatici: spun ceea ce simt, spun ceea ce văd, direct. Şi de atâtea ori îi pun în dificultate pe părinţi, spunând în faţa altor persoane: "Acest lucru nu-mi place pentru că e urât". Însă copiii spun ceea ce văd, nu sunt persoane duplicitare, încă n-au învăţat acea ştiinţă a duplicităţii pe care noi adulţii din păcate am învăţat-o.

În afară de asta copiii - în simplitatea lor interioară - aduc cu ei capacitatea de a primi şi de a da duioşie. Duioşie înseamnă a avea o inimă "de carne" şi nu "de piatră", aşa cum spune Biblia (cf. Ez 36,26). Duioşia este şi poezie: înseamnă "a simţi" lucrurile şi evenimentele, nu a le trata ca simple obiecte, numai pentru a le folosi, pentru că folosesc...

Copiii au capacitatea de a zâmbi şi de a plânge. Unii, când îi iau ca să-i îmbrăţişez, zâmbesc; alţii mă văd îmbrăcat în alb şi cred că eu sunt medicul şi că vin să le fac vaccinul, şi plâng... dar spontan! Copiii sunt aşa: zâmbesc şi plâng, două lucruri care în noi cei mari adesea "se blochează", nu mai suntem capabili... De atâtea ori zâmbetul nostru devine un zâmbet de carton, un lucru fără viaţă, un zâmbet care nu este viu, chiar un zâmbet artificial, de clovn. Copiii zâmbesc spontan şi plâng spontan. Depinde mereu de inimă şi adesea inima noastră se blochează şi pierde această capacitate de a zâmbi, de a plânge. Şi atunci copiii pot să ne înveţe din nou să zâmbim şi să plângem. Dar, noi înşine, trebuie să ne întrebăm: eu zâmbesc spontan, cu prospeţime, cu iubire sau zâmbetul meu este artificial? Eu mai plâng sau am pierdut capacitatea de a plânge? Două întrebări foarte umane care ne învaţă copiii.

Pentru toate aceste motive Isus îi invită pe discipolii săi să "devină asemenea copiilor", pentru că "a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu" (cf. Mt 18,3; Mc 10,14).

Iubiţi fraţi şi surori, copiii aduc viaţă, veselie, speranţă, şi necazuri. Dar, aşa este viaţa. Desigur aduc şi preocupări şi uneori atâtea probleme; dar este mai bună o societate cu aceste preocupări şi cu aceste probleme, decât o societate tristă şi cenuşie pentru că a rămas fără copii! Şi când vedem că nivelul de naşteri dintr-o societate ajunge abia la unu la sută, putem spune că această societate este tristă, este cenuşie pentru că a rămas fără copii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.