Bartolomeu I despre îmbrăţişarea Paul al VI-lea - Atenagora: "Suntem moştenitori şi îndatoraţi"

Publicăm conferinţa patriarhului la Institutul Italian de Cultură din Istanbul pentru comemorarea întâlnirii din Ierusalim (16 decembrie 2014)

Excelenţa voastră domnule ambasador Gianpaolo Scarante, stimate Mario Giro, subsecretar la afacerile externe, stimate profesor Andrea Riccardi, preastimată profesoară Valeria Martano, stimaţi oaspeţi, fii şi fraţi iubiţi în Domnul,

Încă nu s-au stins ecourile zilelor binecuvântate de Domnul, în care îl aveam aici cu noi, în această cetate a lui Constantin, în istoricul sediu al primului tron al Bisericii ortodoxe, Patriarhia Ecumenică, pe iubitul nostru Frate, pe Episcopul Romei Antice, Papa Francisc. Zile binecuvântate în timpul cărora am sărbătorit împreună sărbătoarea apostolului Andrei, cel dintâi chemat, fratele corifeului apostolilor, Petru. Şi această vizită a urmat după alte întâlniri, dintre care prima a fost pelerinajul făcut împreună în Ţara Sfântă, în luna mai, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a întâlnirii din Ierusalim dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Atenagora, ambii de fericită amintire.

Şi acest aniversar vrem să-l comemorăm în această seară. Acea întâlnire, voită de Domnul, care în ianuarie 1964 avea la întâlnire după secole de tăceri, de acuze reciproce, două călăuze foarte mari ale creştinismului contemporan, două figuri diferite în anumite privinţe, emblematice, dar cu siguranţă sincere în iubirea lor faţă de unicul Domn şi Principe al păcii, Isus Cristos.

Momente ale acelui glorios eveniment, cu tot ceea ce l-a precedat şi ceea ce a urmat după el, au fost analizate cu mare rigoare istorică de profesoara Valeria Martano, în opera sa "Îmbrăţişarea din Ierusalim", precum şi în alte texte ale aceleiaşi autoare, şi de profesorul Andrea Riccardi - prezenţa amândurora ne onorează în această seară -, şi le mulţumim mai ales pentru pasiunea lor sinceră faţă de cercetarea istorică, analitică, profundă, esenţială.

Permiteţi deci şi Persoanei noastre, ca umil succesori al Preasfântului Patriarh Atenagora, să privească la acel fapt, care a schimbat lumea relaţiilor dintre Orient şi Occident, îndeosebi cu ochiul spiritual al credinţei.

În filantropia sa, Domnul bogat în milostivire a privit la slăbiciunea Bisericii sale şi a suflat un suflu vital, nou, aşa încât să reînsufleţească atitudinea dintre noi. Şi pentru că intervenţia Duhului Sfânt în istoria omului nu-l privează pe omul însuşi de libertatea sa, totuşi îl încurajează să caute căile lui Dumnezeu. Şi astfel Orientul şi Occidentul au pornit în pelerinaj "pentru a ne conduce, sub conducerea Duhului Sfânt, la tot adevărul" (In, 16,13, Declaraţia Comună).

Dorinţa de unitate străbătea de mulţi ani toată lumea creştină. În Conferinţele de la Lausanne (1927) şi Edinburgh (1937) se puneau bazele viitoarei Mişcări Ecumenice, dar deja două enciclice importante ale Patriarhiei Ecumenice puseseră anterior problema unităţii, în lumea ortodoxă. În 1902, enciclica Patriarhului Ioachim al III-lea, în afară de a adresa un apel pentru o mai mare colaborare între Sfintele Biserici Ortodoxe Autocefale, exprimă o invitaţie călduroasă "de a găsi căi de întâlnire cu cele două mari viţe ale creştinismului, Biserica occidentală şi cea a protestanţilor". Ulterior, în 1920, o nouă enciclică are rezonanţă în lumea creştină, semnată de locum tenens al Patriarhiei Ecumenice, mitropolitul Doroteu de Brussa şi de Sfântul Sinod, adresată "tuturor pretutindeni Bisericilor lui Cristos", adevărat program de grijă şi iubire, pentru ca porunca Domnului "ut unum sint", să devină piatra unghiulară în relaţiile dintre Biserici. De mulţi ani Constantinopolul priveşte cu atenţie la Roma. Pentru a creşte această atenţie a contribuit după aceea, în mod radical, delegatul apostolic la Istanbul, monseniorul Angelo Roncalli.

Venirea Patriarhului Ecumenic Atenagora pe tronul sfântului Andrei, va fi vestitoare a unei noi dorinţe pentru cauza unităţii. Toată viaţa acestui iubit Predecesor al nostru este presărată de dialogul cu toţi şi cu orice preţ. Istoria sa personală, capacitatea sa de dialog şi de relaţie, viziunea sa - dacă vrem aproape utopică pentru anii aceia - despre unitatea Bisericilor, acţiunea sa profetică, vor pregăti marea întâlnire de la Ierusalim.

Urcarea la tronul Romei Antice a Papei Ioan al XXIII-lea, programul său, atenţia sa faţă de "fraţii despărţiţi", sunt la rândul lor vestitoare de mari speranţe într-o lume care se schimbă rapid şi la care Bisericile creştine nu mai pot să presteze atenţia cuvenită.

Şi visul nostalgic al Patriarhului Atenagora pentru convocarea unei mari adunări inter-creştine pare să găsească ecou în momentul anunţării convocării unui Conciliu Ecumenic. El este sigur că se află în faţa răspunsului Bisericii Romei la enciclica din 1920 şi nu poate decât să se bucure şi să se gândească la o participare pan-ortodoxă la această Adunare, în pofida numeroaselor voci contrare şi contrastante.

Când au fost mai clare intenţiile Conciliului al II-lea din Vatican - intenţii care apăreau ca o redimensionare a anunţului lui Ioan al XXIII-lea - Patriarhul Atenagora nu abandonează propunerea sa fermă de a găsi moduri de contact cu Biserica Antică de Roma şi evidenţiază această propunere în timpul pelerinajului său mai întâi printre Patriarhiile antice din Orientul Mijlociu şi apoi în timpul vizitei la câteva Biserici ortodoxe autocefale şi în vizitele diferiţilor Patriarhi la Fanar. Atâtea semne, atâtea motivaţii de întâlnire sunt suflul Duhului, un suflu nou care -, în pofida vocilor contrare care de ambele părţi încearcă să înăbuşe entuziasmele facile -, nu mai poate fi oprit.

Moartea lui Ioan al XXIII-lea deschide noi scenarii şi chiar noi întrebări pe calea întâlnirii. Alegerea Papei Paul al VI-lea este imediat marcată de un eveniment, întrerupt de secole şi care răspunde la întrebări: trimiterea de scrisori irenice pentru alegerea sa la tronul Romei Antice la Patriarhii Bisericilor din Orient, aşa cum era obiceiul, indică imediat un mod nou de a căuta drumul comun.

Papa Paul al VI-lea era cunoscut în Orient pentru spiritualitatea sa profundă: om rezervat dar pătruns de rugăciune şi de Cuvântul lui Dumnezeu; un episcop care - mai ales în anii petrecuţi pe catedra sfântului Ambroziu la Milano - s-a făcut cunoscut prin disciplina sa iubitoare şi evanghelică, faţă de sine însuşi şi faţă de toţi.

Când Papa Paul al VI-lea, la trei luni de la alegerea sa, anunţă că vrea să meargă în Ţara Sfântă, ca pelerin, la izvoarele vestirii evanghelice - primul papă în istoria Bisericii -, Patriarhul Atenagora percepe imediat însemnătatea istorică a evenimentului, semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu, un suflu al harului său. El vede în acest pelerinaj necesitatea şi dorinţa ca toţi Primaţii Bisericilor ortodoxe să se unească cu el într-un pelerinaj comun, pentru a se întâlni împreună la Ierusalim cu creştinii din Orient, la unicul izvor de mântuire, pelerini în Cetatea Sfântă.

Însă timpurile lui Dumnezeu nu sunt timpurile oamenilor. Nu toţi sunt de acord cu Patriarhul Atenagora, aşa cum nu toţi văd cu ochi buni opţiunea lui Paul al VI-lea. Însă aceşti doi mari atleţi ai lui Cristos nu se abat de la acel drum, martori ai poruncii Domnului.

Ceea ce s-a întâmplat apoi la Ierusalim cunoaştem bine, mult a fost scris, emoţia, iubirea reciprocă, entuziasmul general, chiar dacă erau primii paşi timizi. Nu vom reparcurge în seara aceasta toate acestea, dar vrem în schimb să ne oprim pe scurt asupra momentului cel mai privat, trăit de aceste două mari figuri ale Bisericii. Şi este acel moment aşa de intim care - pe acele căi pe care Domnul ne conduce -, datorită unei erori tehnice, a devenit public. Colocviul privat dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora la delegaţia apostolică din Ierusalim prezintă o viziune complet spirituală de credinţă profundă, de abandonare în planurile lui Dumnezeu, precursor de timpuri noi, culme a tuturor intervenţiilor oficiale de la întâlnirea din Ierusalim în ianuarie 1964.

Şi acest colocviu, cunoscut apoi de lume, este adevărata comemorare a acelei întâlniri istorice. Reparcurgerea lui ne indică însemnătatea evenimentului.

Prima atitudine este de uimire, certitudinea "de a ne afla în prezenţa lui Dumnezeu, ... de a face voinţa lui Dumnezeu, ... de a vorbi cu Dumnezeu". Aproape în mod inconştient aceşti doi mari Părinţi ai creştinismului actual ştiu că sunt unul şi celălalt în faţa lui Dumnezeu, o emoţie aşa de puternică încât să exclame "Îmi vin lacrimi în ochi..." (Atenagora). Singuri, unul lângă altul, conştienţi de responsabilitatea lor în faţa respectivelor Biserici, în faţa lumii, dar mai ales respectuoşi unul faţă de altul. Emoţionaţi, nu aşa cum se emoţionează lumea, ci cu o emoţie intimă. Siguri că sunt în prezenţa lui Dumnezeu, au o singură dorinţă: "să meargă înainte...", "... să facă să înainteze căile lui Dumnezeu" (Paul al VI-lea). "Avem aceeaşi dorinţă...", "Providenţa ne-a ales pentru a ne înţelege...".

Nu sunt expresii ale diplomaţiei sau ale curtoaziei ecleziastice. Ele sunt împlinirea a ceea ce alţii au schiţat înainte şi alţii vor mai continua după aceea. Însă acel moment este piatra de hotar între acel "deja şi încă nu". Este drumul spre Golgota, care desigur nu este uşor, este dificil, dar care după răstignire a făcut să urmeze învierea după trei zile.

Urmează lealitatea, încrederea, faptul de a fi unul lângă altul. Nu există urmă în ei din vechiul limbaj, depăşit de acum de rugăciunea inimii. Este rugăciunea fratelui pentru frate; rugăciune care devine drum, intrinsecă în inima amândurora. Patriarhul îl va numi pe Paul al VI-lea "megalokardos", Papa cu inimă mare. Inima e cea care îi face instrument al acţiunii Duhului Sfânt, ascultători faţă de voinţa lui Dumnezeu. Ambii aleşi de Dumnezeu. Ambii în modul lor conştienţi şi că sunt singuri, că trebuie să zgâlţâie o moştenire dificilă: "O susceptibilitate, o mentalitate... o psihologie", dar încrezători.

Nu există urmă de egoism uman în ei, ci numai dorinţa de a-l sluji pe Isus Cristos. Şi apare deja acel după aceea... "a studia împreună..." şi apoi Trupul lui Cristos, Biserica, ambii siguri că vor să înţeleagă şi în punctele de dezacord, "... ceea ce derivă din Evanghelie, din voinţa lui Dumnezeu şi din Tradiţia autentică".

Acest dialog este complet impregnat de voinţa de a sluji, în iubirea faţă de Isus Cristos, în ascultarea unui faţă de altul. Şi această iubire de a face voinţa lui Isus Cristos este aşa de puternică încât nu are "nicio ambiţie umană de a prevala, de a avea glorie, avantaje, ci de a sluji".

Aceste puţine gânduri ale acestor mari coloane ale Bisericilor noastre sunt moştenirea spirituală a întâlnirii din Ierusalim. Nimic nu va mai putea fi ca înainte. Au fost eliminate respectivele excomunicări, au existat întâlniri la Roma şi la Constantinopol; a început dialogul teologic; a fost restituirea sfintelor relicve şi a sfintelor icoane.

Papa Paul al VI-lea cu Conciliul al II-lea din Vatican a făcut să se trăiască o nouă primăvară în Biserica din Occident, iar Patriarhul Atenagora, cu răbdarea sa tenace, a dus Bisericile ortodoxe la o simfonie mai profundă. Suntem moştenitori şi îndatoraţi ai acelei întâlniri.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Papa Francisc la Ierusalim, la aniversarea acelui început, ne-a făcut să ne rugăm împreună la Sfântul Mormânt, la Bazilica Anastasis, şi de acolo să vorbim împreună lumii. Declaraţia noastră comună la Ierusalim ca acum la Constantinopol, sunt imn de bucurie către Dumnezeu de trei ori sfânt şi o angajare şi mai mare pe calea spirituală, indicată de sfinţii noştri Predecesori, şi o mărturie că întâlnirea noastră vrea doar să facă voinţa Domnului, să facă dialog, să-l respecte pe om, creaţia, cosmosul.

Celor care încă văd pericole în dialog, închişi în frica de celălalt, în care caută paiul fără a vedea bârna din ochiul lor, le răspundem cu exemplul Predecesorilor noştri, care au avut curajul de a parcurge calea cea strâmtă.

Dialogul este libertate, nu este pierdere de identitate, pentru aceasta "Adevărul ne face liberi" şi la acest Adevăr este chemată simfonia sfintelor noastre Biserici ortodoxe să se reunească - dacă va vrea Dumnezeu - în această cetate, fost sediu al Conciliilor Ecumenice - în Marele şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe în anul 2016, pentru a proclama împreună datoria de a continua dialogul în adevăr, pentru ca "toţi să fie una".

(După Vatican Insider, 19 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.