Reflecţie la duminica a II-a din Advent - B

"Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu" (Is 40,1)

Suntem în duminica a II-a din Advent, anul B, iar cuvântul lui Dumnezeu, astăzi, pentru noi, este unul de mângâiere şi speranţă a mântuirii: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale" (Is 40,1-2).

Aceste cuvinte de mângâiere şi speranţă sunt luate din partea a doua a cărţii lui Isaia. Dacă proiectele de ţară din prima parte a cărţii lui Isaia (1-39) au fost realizate numai parţial din cauza slăbiciunii oamenilor şi a ostilităţii popoarelor păgâne din jur; proiectul spiritual, din partea doua parte a cărţii (40-66), proiect care include eliberarea din cea mai grea sclavie posibilă, sclavia păcatului; eliberarea de sub cea mai apăsătoare tiranie, tirania diavolului şi întoarcerea din cea mai dureroasă înstrăinare, înstrăinarea de Dumnezeu, a fost realizat total, pentru că el a fost lucrat de Mesia, de "slujitorul lui Dumnezeu". Iată ce ne spune profetul Isaia astăzi: "Domnul Dumnezeu vine cu putere şi braţul lui supune totul. Iată, preţul biruinţei lui este cu el şi rodul izbânzii merge înaintea lui. El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său şi va conduce la odihnă oile care alăptează" (cf. Is 40,11).

Şi noi, creştinii, avem în acest timp de Advent acelaşi proiect spiritul cu cei din Vechiul Testament: eliberarea din cea mai grea sclavie posibilă, sclavia păcatului; eliberarea de sub cea mai apăsătoare tiranie, tirania diavolului, şi întoarcerea din cea mai dureroasă înstrăinare, înstrăinarea de Dumnezeu. Şi l-a proiectul nostru spiritual din acest timp de Advent, "Slujitorul lui Dumnezeu", Isus, Mesia, care va veni, se oferă să lucreze împreună cu noi pentru realizarea totală a proiectului nostru.

Este o povestire care spune că un rege şi-a anunţat sosirea într-o localitate şi că în acea localitate va poposi în prima casă de la intrare. În prima casă din acea localitate trăia un om singur. Când a auzit el vestea că regele va poposi în casa lui - casă tare răvăşită - s-a apucat repede de treabă. Dar, chiar de la începutul lucrării sale, s-a văzut ajutat de un necunoscut, care lucra frumos şi sigur. Iar, când totul a fost pregătit, surpriză, necunoscutul care l-a ajutat şi a făcut aproape tot lucrul era însuşi regele aşteptat.

Pentru noi, această istorioară, cu regele a lucrat împreună cu acel om la pregătirea casei lui, nu este o poveste. Sfântul Marcu, care a scris evanghelia sa pentru păgânii şi sclavii din Roma, şi nu pentru evreii obişnuiţi cu Scripturile, îl prezintă pe Mesia care vine să se nască şi să trăiască în sufletele oamenilor, ca pe "Robul Domnului", ca pe robul care nu a venit ca să fie slujit şi ca să slujească (cf. Mt 20,28), ca pe robul care preferă şi iubeşte mai întâi pe robi şi păcătoşi, dar nu-i neglijează nici pe toţi ceilalţi (cf. Mc 2,17). Iar, acest această evanghelie, această veste bună, a atras aşa mulţi sclavi şi păgâni la credinţa creştină, încât unii dintre împăraţii romani au numit religia creştină "o religie de sclavi".

Deci, şi pentru noi, robii de astăzi ai păcatului, ai satanei şi ai morţii, a venit Isus, "Slujitorul lui Dumnezeu", ca să lucreze la proiectul nostru spiritual, mântuirea sufletului. Să-i acceptăm ajutorul, aşa cum evreii cărora le predica Ioan Botezătorul au făcut-o, aşa creştinii din Roma au făcut-o, aşa cum omul din povestirea de mai sus a făcut-o; şi atunci pregătirea noastră pentru Isus care vine la noi va fi optimă.

Sfântul Marcu îşi începe evanghelia astfel: "Începutul evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (Mc 1,1). Scriptura ne vorbeşte încă de câteva cărţi biblice, care încep la fel: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Gen 1,1); "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu; şi Cuvântul era Dumnezeu" (In 1,1). Toate aceste moduri de a începe o carte biblică vor să ne spună că totul începe numai cu Dumnezeu Tatăl, cu Isus, Fiul său, şi cu Duhul Sfânt. Dar că şi totul se desăvârşeşte tot cu numai Dumnezeu Tatăl, cu Fiul său şi cu Duhul Sfânt. De aceea, şi noul an liturgic şi timpul Adventului, încep tot cu numai Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt. De aceea, creştinii îşi încep şi sfârşesc viaţa, îşi încep şi îşi sfârşesc faptele, tot numai "în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt".

Pentru că totul începe şi se desăvârşeşte cu Tată, Fiul şi Duhul Sfânt, Biserica ne aminteşte că timpul Adventului, toate timpurile liturgice şi toată viaţa noastră constituie un drum în doi cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu viaţa omului pe pământ ar fi un surghiun prea greu, aşa cum spune frumoasa cântare: "În doi Isus drag, pe-al vieţii drum să mergem". Cineva spunea că atunci când în viaţa noastră nu se văd urmele a două urme de paşi alăturate, paşii noştri şi paşii lui Dumnezeu, atunci trebuie să ştim că Dumnezeu ne poartă în braţele sale.

Juan Donoso Cortes (1809-1853), filosof, diplomat, parlamentar şi om politic spaniol, spunea: "Deşi mulţi oameni cred că merg singuri pe drumul vieţii, cu toate acestea Dumnezeu este cel care-i poartă prin viaţă. Cât de bine ar fi ca toţi oamenii să cunoască şi să nu uite lucrul acesta!"

Sfântul Ioan Botezătorul ne spune că proiectul nostru spiritual - eliberarea din cea mai grea sclavie posibilă, sclavia păcatului; eliberarea de sub cea mai apăsătoare tiranie, tirania diavolului; şi întoarcerea din cea mai dureroasă înstrăinare, înstrăinarea de Dumnezeu - proiect făcut de însuşi Dumnezeu şi redat prin profetul Isaia, încă din Vechiul Testament, trebuie să înceapă cu mărturisirea păcatelor, cu o viaţă sobră arătată chiar în hrană şi vestimentaţie, cu o viaţă de smerenie în relaţiile cu Dumnezeu şi cu semenii (cf. Mc 1,4-7). Ioan Botezătorul ne redă cuvintele scrise în cartea prorocului Isaia: "Iată glasul celui ce strigă în pustiu, pregătiţi calea Domnului, neteziţi-i cărările lui (cf. Lc 3,4; Is 40,3-4). Iar pustiul unde trebuie pregătită şi netezită Domnului o cale nu este altul decât sufletul nostru răvăşit de păcat.

Aşa cum păgânii şi sclavii din Roma, auzind chemarea lui Isus la pocăinţă, spre iertarea păcatele şi spre mântuirea sufletelor, au venit la el cu viaţa şi păcatele lor ca să fie mântuiţi; tot aşa au făcut şi evreii din întregul ţinut al Iudeii şi cei care locuiau în Ierusalim, auzind şi ei chemarea lui Isus la pocăinţă spre mântuirea sufletelor, au venit la Isus, prin Ioan Botezătorul, devenit "rob al Domnului", mărturisindu-şi păcatele şi botezându-se, în aşteptarea Botezului cu Duhul Sfânt.

Aici vreau să punctez ceva foarte important pentru noi. De când Isus a fost prezentat şi s-a prezentat lumii ca "rob al Domnului" (cf. Evr 5,8; Mt 20,28; Evr 5,8), numele de rob, dispreţuit cândva, a devenit de atunci un titlu de mare cinste şi de mare onoare. Astfel că Ioan Botezătorul, înainte mergătorul lui Mesia, s-a prezentat pe sine ca "rob al lui Isus" (cf. Mc 1,11); apostolii s-au prezentat lumii la fel: Paul, rob al lui Isus Cristos (cf. Rom 1,1); Iacob, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos (cf. Iac 1,1); Petru, rob şi apostol al lui Isus Cristos (cf. 2Pt 1,1); Iuda, rob al lui Isus Cristos (cf. Iuda 1,1). La fel şi toţi creştinii cei buni, asemenea lui Eprafa, s-au prezentat şi se prezintă lumii ca el: Eprafa, rob al lui Cristos, care se luptă pentru voi în rugăciunile sale (cf. Col 4,12). Să nu ne fie ruşine să ne prezentăm şi mai ales să ne arătăm lumii, ca "robi ai lui Dumnezeu şi ai lui Isus", căci în împărăţia cerurilor intră numai robi ai lui Dumnezeu şi ai lui Isus Cristos: "Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!" (Mt 25,21).

Când sfântul Remigiu (433-529), robul Domnului, l-a botezat pe regele Clovis al Francilor (466-511), i-a spus aceste cuvinte: "Arde tot ceea ce ai iubit până acum şi iubeşte tot ceea ce ai ars până acum!"

Iată câteva exemple de sfinţii, care la convertirea lor au ars păcatul pe care l-au iubit, au iubit virtutea ce au ars-o până atunci şi, la fel ca şi profeţii şi apostoli, au ajutat la pregătirea drumului lui Isus către multe alte inimi răvăşite:

Ieronim (347-420) a fost un tânăr care ducea o viaţă depărtată de Dumnezeu, în Roma. Când, luminat de Dumnezeu, rostit de un "rob al Domnului", şi-a dat seama de viaţa lui greşită, a părăsit toate şi s-a dus lângă locul Naşterii Domnului din Betleem şi acolo a trăit tot restul vieţii, în meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, în pocăinţe pentru păcate şi în scrieri pioase pentru convertirea oamenilor. Astăzi, acel tânăr este cunoscut sub numele de sfântul Ieronim.

Teodora era o tânără din Alexandria (secolul al V-lea). Aceasta, luându-se după o prietenă rea, a comis un adulter. Divulgată de această prietenă rea, a fost repudiată. În semn de pocăinţa, s-a deghizat în bărbat şi s-a dus să ceară primire într-o mănăstire pentru bărbaţi. Aici au ţinut-o câteva zile la poartă. După mai multe zile a fost primită sub numele de Teodor. Dar diavolul n-a lăsat-o în pace. Într-o localitate vecină cu mănăstirea, o tânără a născut în afara căsătoriei. Ea a zis că pruncul l-a conceput cu fratele Teodor. A primit şapte ani de pedeapsă, de excludere din mănăstire pentru această faptă. În acest timp a locuit într-o peşteră din pădure, împreună cu acel copilaş, pe care l-a crescut în adâncă credinţă. Când a fost reprimită în mănăstire, a murit. La pregătirea pentru înmormântare, au aflat că Teodor era femeie. Teodora a făcut pocăinţă pentru fapta ei de adulter şi acum este cunoscută sub numele de sfânta Teodora din Alexandria.

Margareta de Cortona (1247-1297), Italia, a fost o fată simplă din popor, a fost sedusă de un bărbat şi a trăit cu el nouă ani în păcat. Când şi-a revenit din vraja păcatului, a făcut mărturisire publică a păcatelor sale, a cerut public iertare pentru scandalul dat, a făcut pocăinţă publică toată viaţa şi a trăit frumos până la moarte. Astăzi, ea este cunoscută sub numele de sfânta Margareta de Cortona.

Asta aşteaptă Dumnezeu şi de la noi în acest timp de Advent, în acest timp de pocăinţă. Sfântul Augustin (354-430) zice: "Păcatul nemărturisit, neispăşit şi rămas fără pocăinţă, este o osândă sigură".

Iată ce ne spune şi sfântul Petru în lectura a doua de astăzi: "Ziua Domnului va veni ca un hoţ. Atunci cerurile vor pieri cu un vuiet mare; stihiile, arzând, se vor desface, iar pământul va arde cu tot ce are pe el. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei lui, ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea. Pentru aceea, iubiţilor, aşteptând aceste lucruri, străduiţi-vă să fiţi aflaţi de el fără prihană, fără vină şi în pace" (2Pt 3,10-12). Deci, trebuie să luăm în serios chemarea lui Dumnezeu la convertire, altfel este rău.

Este o fabulă, cu o conversaţie între doi peşti, unul bătrân şi altul tânăr. Cel bătrân îi spuse într-o zi celui mai tânăr: "Vezi să nu muşti din nada pescarului, căci acesta te va scoate din apă, te va tăia, te va arunca pe un grătar şi apoi te va mânca. Aşa ne-au spus nouă înţelepţii noştri". Dar peştele cel tânăr a răspuns obraznic: "Ce ştii tu, bătrâne şi ce ştiu înţelepţii noştri? O venit vreunul dintre ai noştri să ne spună cum e afară din apă? Astea sunt poveşti!" Şi zicând asta, a muşcat nada de lângă el. Într-o clipă a fost tras afară din apă, tăiat, aruncat pe grătar şi mâncat. Cât de greu s-a înşelat şi cât de mult a regretat că n-a ascultat sfatul celui mai bătrân. "Ziua Domnului va veni ca un hoţ. Atunci cerurile vor pieri cu un vuiet mare; stihiile, arzând, se vor desface, iar pământul va arde cu tot ce are pe el. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei lui, ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea" (2Pt 3,10).

Alexandru Macedon (356-323 î.C.) a comis o crimă din mărire deşartă. A ucis un filozof, pe nume Clitos, pe motiv că nu i s-a închinat ca unui zeu. Acest păcat, zice Seneca (4 î.C.- 65d.C), l-a costat toate izbânzile sale. Pentru uciderea acestui filozof, i-au fost uitate izbânzile asupra lui Darius şi a perşilor. Pentru uciderea acestui filozof, i-au uitate achiziţiile de corăbii şi tunuri. Totul pentru o faptă nechibzuită şi neispăşită.

Si noi am ucis pe cineva prin păcatele noastre, l-am ucis pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Evr 6,6). Prin ura şi duşmăniile noastre, i-am ucis şi pe mulţi dintre fraţii noştri (cf. 1In 3,15). Dacă nu mărturisim păcatele, dacă nu le ispăşim şi nu facem pocăinţă pentru ele, toate faptele şi realizările noastre bune, vor fi date uitării (cf. Ez 18,24).

În acest timp sfânt de Advent, Dumnezeu însuşi, care merge alături de noi, prin chemările preoţilor, "slujitorii Domnului", ne ajută să ne convertim, să ne mărturisim păcatele, să facem pocăinţă pentru ele şi să le ispăşim prin fapte de credinţă şi de dragoste (cf. 1Pt 4,8). Să nu refuzăm convertirea, mărturisirea păcatelor, ispăşirea, faptele de pocăinţă şi faptele de dragoste!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 22.