În celebrarea Născătoarei de Dumnezeu

Umilinţa cu care Biserica se felicită

De Salvatore M. Perrella

Celebrarea Născătoarei de Dumnezeu, care în decursul istoriei a avut diferite situări în calendarele liturgice, cuprinde un obicei foarte uman şi profund, răspândit practic în toate culturile: felicitările adresate familiei noului născut, mamei sale, tatălui său. Fidelă faţă de acest imperativ de umanitate, şi Biserica se adună în prima zi a noului an civil în jurul sfintei familii a lui Isus şi se bucură împreună cu Maria şi împreună cu Iosif pentru naşterea acestei noi vieţi.

Însă Biserica ştie că este vorba despre o naştere specială: Iosif nu este tatăl biologic al noului născut; Maria a primit acest copil într-un mod cu totul nou şi nemaiauzit, prin puterea Duhului Sfânt. Deci felicitările pe care ea le adresează acestei femei şi acestui bărbat sunt pline de conştiinţa că se află în faţa unei minunăţii dăruite lor de Dumnezeu în folosul poporului la care aparţin, Israelul săracilor şi al credinţei suferinde şi al tuturor celor pe care însuşi Dumnezeu va voi să-i cheme să fie comeseni ai Împărăţiei sale, din Orient şi din Occident, împreună cu Abraham, Isaac, Iacob şi sfinţii taţi şi sfintele mame ale poporului alianţei.

Astăzi Biserica îi felicită pe Maria şi pe Iosif înainte de toate pentru credinţa lor: fără ea, Fiul lui Dumnezeu, unul din Treime, n-ar fi putut niciodată să devină unul dintre noi, solidar în toate în condiţia umană, cu excepţia păcatului. Îi felicită pentru curajul pe care l-au demonstrat: Maria, declarându-se slujitoarea Domnului, s-a expus pericolului de a fi considerată o adulteră, de a fi respinsă de propria familie şi de cea a soţului ei, de a fi condamnată fără milă.

La rândul său, Iosif, deşi fiind fiu al lui David, a acceptat să regândească radical rolul său de depozitar al promisiunilor mesianice şi de a le realiza pe căi care nu puteau să fie măsurate după exigenţele cărnii şi sângelui, pentru că acela care trăia în Maria provenea de la Duhul şi nu de la tradiţiile celor din vechime. Biserica îi felicită şi pentru umilinţa lor: puşi în faţa darului darurilor, acel Isus care va spune despre sine: "Eu sunt învierea şi viaţa" prezentându-se astfel ca paradisiacul "pom al vieţii", ei n-au "întins mâna" ca primii noştri părinţi şi n-au încercat vreodată să fie "stăpâni" ai Harului lui Dumnezeu.

De fapt, logica "patronatului" trădează o origine diferită de cuvântul originar al lui Dumnezeu: în ea există numai "obiecte", care trebuie luate şi consumate cu dezinvoltură şi după propria plăcere. Papa Francisc a scris în mesajul pentru ziua dedicată păcii: "Când păcatul corupe inima omului şi îl îndepărtează de Creatorul său şi de semenii săi, aceştia din urmă nu mai sunt percepuţi ca fiinţe cu demnitate egală, ca fraţi şi surori în omenitate, ci sunt văzuţi ca obiecte. Persoana umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu forţa, înşelăciunea sau constrângerea fizică sau psihologică este privată de libertate, transformată în marfă, redusă la proprietate a cuiva; este tratată ca un mijloc şi nu ca un scop" (nr. 4).

Când există numai "obiecte", cursa la competiţie şi la luptă pentru a le putea acapara apare drept cel mai normal dintre lucrurile evidente. Prin urmare, violenţa ucigaşă şi războiul continuu - fie el de natură politică, economică, socială, culturală - nu numai că nu pot fi şterse, ci în mod paradoxal trebuie să fie într-un anumit sens mărite prin forme mereu noi de exploatare a bărbaţilor, femeilor şi copiilor care n-au niciun titlu pentru a fi recunoscuţi ca aproapele propriu, pentru a ajunge chiar la prădarea planetei.

Însă nu trebuie căzut în greşeala de a considera logica "patronatului" ceva care se referă numai la societate şi la structurile sale politice şi economice. Ea strânge cu cleştele şi relaţiile fundamentale care dau identitate personală şi de gen fiinţelor umane: câţi copii sunt victime lipsite de apărare ale "viselor" mai mult sau mai puţin justificate sau justificabile ale propriilor taţi şi ale propriilor mame. Şi, în egală măsură, ale "coşmarurilor" lor. De aceea, fii şi fiice însemnaţi ca de un semn indelebil, cu refuzarea paradoxală a individualităţii lor şi a dreptului-obligaţiei lor de a trăi o istorie de viaţă pe făgaşul primirii ca paradigmă a lui humanum.

Şi Maria şi Iosif s-au aflat în faţa exigenţei de a alege să urmeze sau nu solicitările acestei logici "patronale": Maria ar fi putut să găsească, tocmai în virtutea darului şi semnului zămislirii feciorelnice, o mie de motive bune pentru "a nu tăia cordonul ombilical" şi a-l menţine pe Isus într-o stare de perenă "prezenţă în sânul ei", dar nu de naştere la viaţă, din moment ce aceasta implică ieşirea din sân. În acelaşi mod, Iosif ar fi putut găsi mii de justificări în a pretinde să fie "răsplătit" pentru acceptarea unui copil pe care nu l-a zămislit şi în a pune ca fundament pentru paternitatea sa voinţa de a-l face pe Isus fotocopia sa (imposibilă).

Însăşi promisiunea mesianică nu era scutită de lecturi şi interpretări de tip "patronal": va recunoaşte asta Isus însuşi când, adult fiind, va afirma că împărăţia lui Dumnezeu îndură violenţă şi cei violenţi o iau în stăpânire (cf. Mt 11,12). Însă, Maria şi Iosif nu au devenit niciodată instrumentele acestei logici; dimpotrivă, tocmai noutatea experienţei lor, noutate pe deplin trăită de ei şi integrată în toată persoana lor, a fost baza pe care Isus a putut să dezvolte dimensiunile umane ale libertăţii sale şi mai ales faţă de ceea ce tradiţia celor din vechime codificase ca normă imutabil şi plăcută lui Dumnezeu. De aceea, dacă am vrea să înţelegem care este umilinţa pentru care Biserica îi felicită pe Maria şi pe Iosif, am putea spune că este umilinţa cu care Isus, după botezul în râul Iordan de către Ioan Botezătorul, răspunde la ispitirile Satanei, care vor să-l inducă pe Fiul lui Dumnezeu să trăiască omeneşte filiaţia sa divină în forma "patronatului".

Credinţă, curaj, umilinţă: această triadă virtuoasă a făcut din Maria, din Iosif şi din Isus din Nazaret o familie promotoare a păcii. Este aceeaşi triadă virtuoasă care face din Biserică o comunitate de pace. Acolo unde ea este prezentă, este posibil pentru Dumnezeu însuşi să-i felicite pe bărbaţii şi femeile care sunt amestecaţi în mod liber cu ea până în fibrele cele mai intime ale sufletului lor, ale spiritului lor şi ale trupului lor.

De fapt, prin intermediul ei este posibil să se construiască globalizarea solidarităţii şi fraternităţii. "Ştim - mai scrie Papa Francisc în mesajul pentru Ziua Mondială pentru Pace - că Dumnezeu ne va întreba pe fiecare dintre noi: «Ce anume ai făcut cu fratele tău?» (cf. Gen 4,9-10). Globalizarea indiferenţei, care astăzi apasă asupra vieţilor atâtor surori şi atâtor fraţi, ne cere nouă tuturor să deveni artizani ai unei globalizări a solidarităţii şi fraternităţii, care să le poată reda speranţa şi să-i facă să reia cu curaj drumul spre problemele din timpul nostru şi perspectivele noi pe care el le poartă cu sine şi pe care Dumnezeu le pune în mâinile noastre" (nr. 6).

(După L'Osservatore Romano, 31 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.