Reflecţie: Sângele Soarelui

Ştia că nu are voie - de asta i se şi luaseră chibriturile - dar nu se putea împiedica să nu se joace. Să se joace cu lumina! Noaptea! Măcar cu lumina unei lanterne... Aprins-stins-aprins-stins şi tot aşa. De ce nu poate fi şi lumină, şi întuneric în acelaşi timp şi loc?!

- Lasă prostiile şi culcă-te. Şi încă repede, c-o primeşti! îi strigă frate-său, supărat că joacă celui mic nu-l lăsa să doarmă. Oricum, îi stricase somnul. Se gândi ce se gândi şi în cele din urmă reuşi să aţipească. Dar răspuns tot nu avea.

Dis-de-dimineaţă, sub bradul de Crăciun îl aştepta pe cel mic o mulţime de daruri. Şi în timp ce le desfăcea, plin de încântare, ridică ochii spre frate-său şi-i spuse:

- Vezi, tu eşti şi bun (zise, arătând spre daruri), dar şi rău, fiindcă nu vrei să-mi răspunzi. La fel, şi lumina cu întunericul. Amândouă sunt împreună: aici, pe pământ, nu pot exista decât împreună, în mine, în tine, în toţi şi toate. Şi cum stăteau acolo, sub ramurile înmiresmate ale bradului, cu ieslea pregătită de cu seara, cu un câine mare şi lăţos alături, cu focul aprins în soba şi miros de bucate, cu glasul mamei îngânând un cântec, se părea că totul nu-i decât lumină.

- Chiar aşa-i, răspunse mama gândului nerostit. Acum, în noapte, s-a născut un copil. El e numai lumină, el e Soarele şi a venit să şteargă întunericul nostru - al nostru, care suntem şi întuneric, şi lumină, şi buni, şi răi; şi trişti, şi plini de bucurie; şi plini de iubire, şi copleşiţi de ură - fiindcă suntem şi lutul lui Adam, şi suflarea Tatălui nostru.

- Pai atunci, dacă şterge întunericul, ce-o să mai rămână din noi?! Din noi, care suntem şi întuneric, şi lumină?! strigă cel mic îngrozit.

- Eu.

Se uitară uimiţi unul la celălalt. Nimeni nu vorbise.

... în iesle, păpuşa care-l închipuia pe Pruncuşor surâdea - aşa ca orice păpuşă - dar paiele se făcuseră de aur.

Fiindcă aurul e sângele Soarelui - pe care el ni-l dăruieşte mereu, spre lumină şi viaţă deplină.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 11.