Ciclonul Francisc şi tulburarea intelectualilor

De Massimo Nardi

La 24 decembrie a fost publicat în Corriere della Sera un articol semnat de Vittorio Messori intitulat Îndoielile cu privire la cotitura Papei Francisc.

În acest articol, cunoscutul scriitor catolic propune "o reflecţie personală", ba chiar "un soi de mărturisire", în privinţa "imprevizibilităţii" papei Francisc, destinată să tulbure "liniştea catolicului mediu" cu o serie de alegeri care ar putea apare chiar contradictorii.

Messori prezintă câteva aspecte ale pontificatului lui Bergoglio care, după părerea sa, ar putea genera perplexitate, pentru a conclude apoi, cu umilinţa proprie a credinciosului, că "unic şi adevărat conducător al Bisericii este acel Cristos atotputernic şi atotştiutor care ştie mai bine decât noi care este alegerea cea mai bună în privinţa reprezentantului său temporar pe pământ": şi asta explică pentru ce, în perspectiva milenară a istoriei, "fiecare Papă a interpretat partea sa potrivită şi, la sfârşit, revelată ca necesară".

Articolul publicat de cotidianul milanez este o ocazie pentru a înţelege cât mai bine pontificatul papei Francisc.

Primul element de reflecţie se referă la rolul istoric al papei Francisc. În lumea pe care ne-am obişnuit s-o definim "avansată", scenariile de sclavie, război, transformare în marfă, exploatare sălbatică şi negare a demnităţii omului sunt mai prezente ca oricând. Şi în faţa la toate acestea, ce anume fac cei mari ai pământului? Din când în când ţin un summit din care iese un document lânced, pe făgaşul lui realpolitik, care se conclude de regulă cu un nimic de fapt.

Numai un om, de la balconul din piaţa "Sfântul Petru" şi în cele mai importante întâlniri internaţionale, îndrăzneşte să lanseze un strigăt pentru a redeştepta conştiinţele, îndrăzneşte să vorbească despre "globalizarea indiferenţei" punând sub acuzare mecanismele perverse ale puterii. Acel om este papa Francisc. În coerenţă deplină cu învăţătura lui Isus din Evanghelii.

Papa Francisc în interviul acordat lui Eugenio Scalfari a explicat: "Eu cred în Dumnezeu. Nu într-un Dumnezeu catolic, nu există un Dumnezeu catolic, există Dumnezeu. Şi cred în Isus Cristos, întrupare a sa".

Acest concept reprezintă oare o negare a Bisericii ca "trup mistic al lui Cristos"? Absolut nu. Biserica păstrează caracterul său de universalitate, dar papa Francisc este, în acelaşi timp, conştient că marile religii din lume au un fundament comun. E suficient să ne gândim că creştinismul, ebraismul şi islamul sunt definite "religii abrahamitice", deoarece văd în Abraham un părinte comun al credinţei.

Este tocmai cazul de amintit că, în "Predica de pe munte", Isus nu frânge linia de continuitate cu Abraham, ci afirmă: "Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc" (Mt 5,17).

În această privinţă, lectura recentului volum al părintelui Antonio Spadaro, Dincolo de zid. Dialog între un musulman, un rabin şi un creştin (Oltre il muro. Dialogo tra un musulmano, un rabino e un cristiano, Rizzoli 2014), care are pe copertă o frază emblematică a papei Francisc: "Este nevoie de curajul dialogului. A construi pacea este dificil, dar a trăi fără pace este un chin".

Messori susţine că există o contradicţie între papa Francisc care respinge prozelitismul ca instrument de răspândire a credinţei catolice şi situaţia din America Latină unde se asistă la un exod al catolicilor spre protestantismul penticostal.

Însă şi în acest caz Pontiful argentinian a explicat că: "Biserica nu creşte prin prozelitism ci prin atracţia mărturiei". Semnificaţia este evidentă: credinţa nu este un "produs" care se vinde cu tehnicile marketingului. Şi Papa nu este un "contabil" care ţine contul numărului de credincioşi.

Cum să nu amintim minunata scenă relatată de Evanghelie atunci când Isus, presat de mulţime, întreabă: "Cine mi-a atins mantia?". Isus nu se preocupă de gălăgia care-l înconjoară, ci de acel suflet individual care se adresează lui în căutare de ajutor.

Acestea fiind spus, trebuie observat că personalitatea şi stilul pontifical al papei Francisc exercită o atare atracţie încât, în toată lumea, se înregistrează o recuperare semnificativă a consensurilor faţă de credinţa catolică.

Este "populism" acesta?, se întreabă Messori. Din partea noastră ne limităm să observăm că, în limbajul laic, va exista mereu un cuvânt, un termen, o definiţie, pentru a încerca să se lezeze cu ironie corozivă lucrurile mai frumoase. Şi acesta este un simptom al "răului de a trăi" contemporan, împotriva căruia Francisc a lansat provocarea sa.

Messori se opreşte asupra angajării comunicative a Bisericii, definind "teribilă" responsabilitatea celui care trebuie "să vestească Evanghelia" astăzi, arătând că "Cristos nu este o fantomă decolorată şi îndepărtată, ci faţa umană a Dumnezeului Creator".

În această privinţă, ne revine în mine o întâlnire ţinută la Roma la Comunitatea "Sfântul Egidiu", cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale 2014. Amintim, îndeosebi, cuvintele jurnalistei Elisabetta Piqué, pe care Bergoglio o cunoaşte de mulţi ani: "Papa Francisc nu are o media strategy, în el nu există nimic studiat, ci, într-o lume lipsită de lideri autentici, oamenii îl iubesc tocmai pentru asta".

Credem că aceste cuvinte constituie şi ele un răspuns eficace la aparentele "contradicţii" ale lui Bergoglio: un preot serios, umil, riguros şi, în acelaşi timp, însufleţit de Evanghelia zâmbetului, de pasiunea de a sta cu oamenii. Un Pontif al Bisericii universale care n-a pierdut vocaţia "preotului de stradă".

"Este necesar să mergem în afară - afirma arhiepiscopul Bergoglio în anul 2000 - şi să vorbim oamenilor care se arată la balcoane. Trebuie să ieşim din găoacea noastră şi să spune că Isus trăieşte, şi să afirmăm asta cu bucurie, chiar dacă uneori pare un pic nebunesc". Este programul pe care astăzi îl realizează ca Pontif, cu numele de Francisc.

(După Zenit, 29 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.