Reflecţie la solemnitatea Naşterii Domnului, Noaptea de Crăciun - 2014

"Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi..., plin de har şi de adevăr" (In 1,14).

De mai bine de două mii de ani, omenirea meditează an de an la ceea ce s-a petrecut la primul Crăciun, şi încă nu i-a pătruns bine toate tainele şi toate înţelesurile. Taina Crăciunului, "taina ascunsă de veacuri de Dumnezeu" (Rom 16,25), cum spune sfântul Paul, îşi are originea în începuturile creaţiei, când Dumnezeu a creat o grădină frumoasă, numită paradis (cf. Gen 2,8), şi unde el a voit să se bucure veşnic cu prietenii săi. Dumnezeu avea din veşnicie pe Fiul preaiubit şi pe Duhul Sfânt. Toţi prietenii săi, care urmau să-şi petreacă veşnicia cu el în paradis, trebuiau să aibă caracterul său, al Fiului său şi al Duhului său, adică toţi trebuiau să fie buni, iubitori, smeriţi, fideli şi sfinţi, ca persoanele divine.

Primii prieteni pe care Dumnezeu i-a adus la existenţă pentru a se bucura veşnic împreună cu el în paradis au fost îngerii. Cea mai mare parte dintre îngeri a fost de acord să poarte caracterul celor trei persoane divine, adică acel caracter de bunătate, de iubire, de smerenie şi de sfinţenie. O altă parte însă, o treime din numărul lor (cf. Ap 12,4), s-a răsculat şi nu a voit să poarte caracterul celor trei persoane divine. Aceştia, după o luptă crâncenă cu îngerii cei buni, luptă care a răvăşit frumuseţea lăcaşurilor veşnice, au fost învinşi şi aruncaţi iad.

În locul lor, Dumnezeu cel unic şi întreit, i-a creat pe oameni după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,27-27), adică buni, iubitori, smeriţi, blânzi, paşnici şi sfinţi. Oamenii creaţi de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea sa, au fost de acord să poarte caracterul lui Dumnezeu, fapt pentru care ei au fost fericiţi alături de el. Satana, fostul înger de lumină, transformat după răzvrătire în înger de întuneric, a devenit gelos şi invidios pe oameni şi s-a apropiat de ei cu multe minciuni despre Dumnezeu şi despre planul lui şi a reuşit să-i amăgească pe oameni să lepede caracterul şi să refuze planul lui Dumnezeu şi să se răzvrătească împotriva lui. Prin acest păcat, oamenii au pierdut nu numai chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, nu numai paradisul şi fericirea veşnică, ci au pierdut şi caracterul celor trei persoane divine, acel caracter de iubire şi bunătate, căci, imediat după păcat, în loc să-şi recunoască reciproc vina, au început să se acuze între ei (cf. Gen 3,12-13), iar mai târziu au început chiar să se ucidă între ei (cf. Gen 4,8). Ajunşi, prin păcat, robi ai Satanei, au fost sărăciţi de toate darurile şi stăpânirile date lor de Dumnezeu, mai întâi stăpânirea peste creaţie; apoi au primit cel mai greu jug, au fost stăpâniţi de cea mai grea tiranie; au fost duşi în cea mai mare depărtare de Dumnezeu şi au fost siliţi să locuiască în cel mai greu întuneric şi în umbra morţii.

De aceşti copii ai săi deveniţi robi ai Satanei, de aceşti copii nefericiţi căzuţi în suferinţă şi moarte din invidia diavolului (cf. Înţ 2,24), Dumnezeu s-a apropiat cu milă, cu bunătate şi cu dragoste şi le-a promis un mântuitor care să le redea paradisul pierdut, mântuitor care s-a dovedit a fi însuşi Fiul său (cf. Gen 3,15), mântuitor care avea să se nască dintr-o fecioară plină de har (cf. Gal 4,4; Lc 1,28), care avea să asculte de el până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), care îi va elibera de sclavia Satanei, care le va reda caracterul de fii ai săi pe care l-au pierdut şi care îi va repune iarăşi în paradisul fericirilor veşnice.

Începând cu promisiunea mântuirii din paradis (cf. Gen 3,15), nădejdea venirii unui mântuitor, de la Adam şi Eva, a trecut la toţi oamenii, căci prin ea au trăit: Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Moise, toţi profeţii, toţi drepţii, toţi credincioşii, şi chiar până la păgâni. Iată ce a spus despre Mesia, Balaam, profetul păgân: "Îl văd, dar nu în timpul de acum; îl privesc, dar nu de aproape; o stea va răsări din Iacob; un toiag se va ridica din Israel" (Num 24,17).

O istorioară creştină ne spune că Adam şi Eva, când au fost alungaţi din paradisul pământesc, au fost învăluiţi de o mare tristeţe. Iar tristeţea lor adâncă a durat până când li s-a născut primul copil, pe care Eva, luându-l în braţe şi privindu-l cu atenţie, i-a spus lui Adam: "Priveşte! În ochii copilului se vede paradisul pe care l-am pierdut! De atunci, ori de câte ori nu mai puteau de dorul paradisului, concepeau câte un copil atât pentru a privi în ochii lui frumuseţea paradisului pierdut, cât şi pentru speranţa că poate acel copil nou născut va fi chiar Mesia cel promis.

Ei bine, în noapte preasfântă a primului Crăciun, oamenii, care după primul păcat au fost aruncaţi de diavol în întuneric şi în umbra morţii, aşa cum spune prima lectură (cf. Is 9,2-7), acum au văzut strălucind peste ei lumina lui Dumnezeu; ei care, după primul păcat, au auzit numai urletele diavolului şi ale acoliţilor săi, acum au auzit iar cântările îngereşti ale paradisului pierdut; ei care, după primul păcat, au auzit numai glasul profeţilor care vorbeau de o mântuire viitoare, acum l-au putut vedea cu ochii lor şi l-au putut atinge cu mâinile lor pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, care a coborât la ei din cer fără intermediari, ca să le vorbească de dragostea lui Dumnezeu, să le aducă mântuirea şi să le redea caracterul de fii ai lui Dumnezeu, caracter de iubire, de smerenie, de slujire şi de împlinire a voinţei sale şi să-i conducă iar la cer (cf. Lc 2,1-14).

În fiecare an, în noapte sfântă de Crăciun, când se celebrează memorialul naşterii lui Isus, omenirea retrăieşte începutul împlinirii visului ei de fericire, vis de fericire care se va împlini în noaptea sfântă a învierii lui Isus, însă un vis care se va desăvârşi numai atunci când Isus va veni din nou şi ne va lua cu el în cer (cf. In 14,2-3; 17,24).

O altă istorioară creştină ne vorbeşte despre o regină care era grav bolnavă. Fiind chemat medicul, acesta i-a spus că se poate vindeca numai atunci când v-a întâlni iubirea cea mai curată, tandră şi amabilă. Regele şi toţi demnitarii curţii regale au început să analizeze care poate fi iubirea cea mai mare şi cea mai curată din lume. Astfel au enumerat: iubirea maternă, iubirea eroică de patrie, iubirea conjugală. Însă medicul nu a fost de acord cu nici una dintre aceste variante. Dar iată că, la un moment dat, apare în cameră copilul pe care regina îl născuse cu puţini ani în urmă, aducând cu el o carte mare şi veche, carte în care se vorbeşte despre un Fiul al lui Dumnezeu, care a coborât din cer, a locuit cu mare plăcere între oameni (cf. Prov 8,31), a suferit şi a murit din iubire pentru fericirea lor. Regina numai cât a auzit vorbindu-se despre iubirea Fiului lui Dumnezeu, s-a şi vindecat.

Extrapolând, putem spune că regina bolnavă a fost şi este neamul omenesc, căzut în păcat, care s-a îmbolnăvit atât de greu, încât nu mai era de recunoscut. Numai iubirea lui Dumnezeu, manifestată prin naşterea lui Isus, a fost şi este capabilă să-l vindece. De fapt, primul mesaj al Crăciunului este că Isus s-a născut între noi, oamenii, pentru a ne arăta marea dragoste a lui Dumnezeu pentru noi; pentru a ne arăta că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16).

Şi iarăşi, Adam şi Eva. Între închinătorii care au venit la ieslea din Betleem, se spune că se aflau şi primii oameni, Adam şi Eva, care au dorit şi au aşteptat atât de mult mântuirea. S-au prosternat profund în faţa lui Isus, invocând în tăcere milă şi iertare. Când Maria i-a văzut, i-a invitat să se ridice; amândoi aveau lacrimi pe obraji. Atunci Adam şi-a făcut curaj. Eva a introdus mâna în desaga ei şi a scos din ea un măr frumos care purta urmele a două muşcături. Era rodul rupt din pomul cunoaşterii binelui şi răului din paradisul pierdut. Adam s-a rugat astfel: "Doamne, iartă-ne! Nu avem să-ţi oferim altceva decât păcatul nostru! Când au ieşit din peştera de la Betleem, Adam şi Eva erau deja alţi oameni; erau oameni noi care au dobândit caracterul lui Isus, caracterul de fii ai lui Dumnezeu.

De Crăciun, Isus s-a născut la Betleem, într-un staul, pentru ca şi cei mai din urmă dintre oameni să poată veni la el fără oprelişti şi să-i poată aduce lui tot ceea ce le provoacă suferinţe: păcatele, nerespectarea poruncilor, eşecurile, nereuşitele şi neîmplinirile. La un Crăciun, Isus i-a cerut sfântului Ieronim (347-420) păcatele sale; unui elev i-a cerut lucrarea notată cu "insuficient"; unui tânăr i-a cerut păcatul necurăţiei; unui avocat i-a cerut păcatul lăcomiei de care nu putea scăpa; unei soţii i-a cerut teama de a naşte copii; unui cuplu i-a cerut indiferenţa faţă de cele sfinte; nouă tuturor, care luăm parte la aceste sfinte sărbători de Crăciun, ne cere, prin lectura a doua, "să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos" (Tit 2,12-13).

Numai cei care au credinţă, numai cei care iubesc dreptatea şi adevărul, pot să recunoască în pruncul Isus din peştera din Betleem pe aşteptatul mântuitor al popoarelor. Sfântul Luca ne dă un amănunt foarte important în înţelegerea misterului Crăciunului; el ne spune că Dumnezeu a ascuns divinitatea şi puterea lui Mesia, misiunea de a-l revela pe Tatăl şi mântuirea adusă oamenilor, sub vălul copilaşului Isus culcat în iesle, sub vălul paielor şi sub vălul scutecelor în care a fost înfăşat (cf. Lc 2,7). A procedat aşa pentru a nu orbi şi ucide privindu-l pe Dumnezeu dar şi pentru a ne proba credinţa.

La proba credinţei în dumnezeirea lui Isus ascunsă sub vălul copilaşului plăpând, sub vălul paielor din iesle şi sub vălul scutecelor de înfăşat; la proba credinţei că acest Pruncuşor a venit pentru ni-l face cunoscut pe Dumnezeu şi marea lui iubire faţă de oameni; la proba credinţei că acest copilaş din iesle va aduce mântuirea lumii; zic, la aceste probe, mulţi oameni orbiţi de Satana, au căzut; de aceea, vedem că, aşa cum spune Biblia, mulţi nu l-au primit (cf. In 1,11), mulţi nu l-au cunoscut (cf. In 1,26), mulţi l-au respins (cf. Mt 8,34), mulţi s-au lepădat de el (cf. Mt 26,69-75), mulţi l-au trădat şi l-au vândut (cf. Mt 26,48-50) şi mulţi au strigat, alături de cei răi, condamnarea lui la moarte (cf. Mt 27,27). De ce a făcut Satana acest lucru? Pentru ca nu cumva oamenii să fie vindecaţi şi mântuiţi de el (cf. Mt 13,15). Nu trebuie să uităm că amăgirile Satanei de a-l refuza pe Isus şi mântuirea lui continuă şi astăzi în acelaşi chip.

Principele Henric s-a revoltat împreună cu alţi vasali împotriva fratelui său, împăratul Otto I (912-973), împăratul Germaniei. Îl mai iertase încă de trei ori, la rugămintea mamei sale, Matilda. A patra oară nu voia să mai ştie de iertare. În noaptea de Crăciun, pe când împăratul participa la sfânta Liturghie, Henric, îmbrăcat în haine de penitent, s-a aruncat la picioarele lui, cerându-i iertare. Otto i-a zis: "Te-am iertat de trei ori, dar peste trei zile îţi voi tăia capul. Preotul de la altar a luat Evanghelia şi a citit pasajul unde sfântul Petru l-a întrebat pe Isus: "De câte ori va trebui să iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? Până la a şaptea oară?" Isus i-a zis: "Nu-ţi spun până la a şaptea oară, ci până la şaptezeci de ori câte şapte!" (Mt 18,21 22). Împăratul a început să verse lacrimi auzind aceste cuvinte şi l-a iertat iarăşi pe fratele său, dându-i chiar ducatul Bavariei.

Da, atâta timp cât oamenii nu se vor schimba şi nu se vor converti, atâta timp cât caracterul de minciună, de ură, de duşmănie, de înşelăciune, de răzvrătire, de căutare a plăcerilor şi de trăire în păcat, al diavolului, va rămâne în noi, nu vom crede în Isus, nu vom crede nici în Dumnezeu pe care el a venit să ni-l facă cunoscut şi nici nu vom intra în împărăţia cerurilor, pe care el ne-a deschis-o. De aceea, sfântul apostol Paul, în lectura a doua din această noapte preasfântă ne spune că Isus ne-a fost dat ca să învăţăm să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, ca să trăim în viaţa de acum în cumpătare, dreptate şi evlavie (cf. Tit 2,11-12). De aceea, Isus ne spune că "în cer va fi mai multă bucurie pentru un singur păcătos care se converteşte"(Lc 15,7).

Aici trebuie să mai spunem ceva foarte important pentru înţelegerea misterului acestei nopţi. Suferinţa lui Isus a fost suficientă pentru a răscumpăra păcatele lumii întregi (cf. Col 2,14); numai că la suferinţa lui Isus, oamenii trebuie să adauge suferinţa lor, pentru că mântuirea este o lucrare divină şi umană. Suferinţa noastră, în acest caz, ca şi aripile păsărilor, este un "dar" pe care ni-l trimite Dumnezeu, pentru a putea împlini ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos (cf. Col 1,24) şi pentru a ne putea înălţa spre cerul deschis de jertfa lui Isus.

Să-l iubim, să-l preţuim, să-l alegem şi să-l primim ca mântuitor pe Isus, care este Fiul preaiubit al Tatălui ceresc, şi atunci mântuirea, împărăţia cerurilor şi toate comorile sale veşnice vor fi ale noastre.

Un american, colecţionar de tablouri, avea un fiu pe care îl iubea foarte mult. Însă acesta a trebuit să plece să lupte în războiul din Vietnam (1961-1975). Fiind crescut creştineşte, acesta făcea mult bine tovarăşilor de arme. Într-o zi, încercând să scoată un rănit din teatrul de operaţii, a fost lovit drept în inimă de un glonţ. Cel salvat, fiul colecţionarului, fiind pictor amator, i-a făcut un portret salvatorului său şi l-a dus tatălui. Tatăl a aşezat tabloul la intrare în sala de colecţii. Tată iubea mult acest tablou; de aceea, în testamentul său, a prevăzut ca la moartea lui, atunci când se va ţine licitaţia de vânzare, să se înceapă cu acest tablou, iar cine va cumpăra tabloul, a lui să fie întreaga colecţie şi întreaga avere. Dar mandatarul acestei licitaţii nu avea voie să anunţe această prevedere decât după licitarea tabloului fiului. Colecţionarul a murit de durerea pierderii fiului său; s-a pornit licitaţia; toţi voiau să se înceapă cu tablourile autorilor celebri; s-a anunţat voinţa testamentară a colecţionarului şi licitaţia a început cu tabloul fiului pictat de un amator. Nimeni n-a fost interesat de acest tablou. În cele din urmă s-a ridicat îngrijitorul grădinii, care i-a iubit mult pe colecţionar şi pe fiul său, şi a oferit 10 dolari. Cum nimeni n-a oferit mai mult, tabloul a fost adjudecat de acesta. În acel moment, licitaţia s-a încheiat. A fost anunţată voinţa testamentară a colecţionarului, ca acela care va lua tabloul fiului să ia totul: colecţia şi toată averea.

În urmă cu peste 2000 de ani, Dumnezeu l-a dat pe Fiul său să se nască, să crească, să sufere, să moară pe cruce spre iertarea păcatelor noastre şi să ne mântuiască. Ca şi în cazul licitatorului, mesajul lui Dumnezeu a fost acesta: "Cine îl ia pe Fiul meu, primeşte totul!" Să-l luăm şi noi pe Fiul, ca să luăm toate ale lui!

Lumea licitează şi îşi cheltuieşte resursele trupeşti şi sufleteşti pentru lucruri care nu satură şi nu aduc fericirea. L-am luat noi pe pruncul Isus şi caracterul de fiu pe care el a venit să ni-l aducă, pentru a fi veşnic fericiţi? L-am primit noi pe Tatăl, pe care Isus a venit să ni-l facă cunoscut? L-am primit noi pe Duhul Sfânt care ne luminează şi ne întăreşte spre a moşteni toate comorile împărăţiei cerurilor? Dacă da, atunci avem deja un Crăciun fericit, aşa cum ne spune urarea creştinească.

Crăciun binecuvântat tuturor!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.