Vizita Sfântului Părinte Francisc la sediul FAO din Roma cu ocazia celei de-a doua Conferinţe Internaţionale despre Nutriţie

Joi, 20 noiembrie 2014, Sfântul Părinte Francisc a mers în vizită la sediul FAO din Roma cu ocazia celei de-a doua Conferinţe Internaţionale despre Nutriţie (19-21 noiembrie 2014). La ora 10.45, papa a ajuns la palatul sediului roman al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, primit de directorul general al FAO, prof. José Graziano da Silva, de vicedirectorul general al OMS, dr. Oleg Chestnov, şi de observatorul permanent al Sfântului Scaun, ES Mons. Luigi Travaglino. În sala plenară a palatului FAO, după salutul directorului general, prof. José Graziano da Silva, papa Francisc a adresat celor prezenţi următorul discurs:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor,

Cu sentiment de respect şi apreciere mă prezint astăzi aici, la a doua Conferinţă Internaţională despre Nutriţie. Vă mulţumesc, domnule preşedinte, pentru primirea călduroasă şi pentru cuvintele de bun venit. Îl salut cordial pe directorul general al FAO, prof. José Graziano da Silva, şi pe directorul general al OMS, dr. Margaret Chan, şi mă bucur pentru decizia dumneavoastră de a reuni în această conferinţă reprezentanţi de state, instituţii internaţionale, organizaţii din societatea civilă, din lumea agriculturii şi a sectorului privat, cu scopul de a studia împreună formele de intervenţie pentru a asigura nutriţia, precum şi schimbările necesare care trebuie să se aducă strategiilor actuale. Unitatea totală de propuneri şi de acţiuni, dar mai ales spiritul de fraternitate, pot să fie decisive pentru soluţii adecvate. Biserica, aşa cum voi ştiţi, caută mereu să fie atentă şi grijulie faţă de tot ceea ce se referă la bunăstarea spirituală şi materială a persoanelor, înainte de toate a celor care trăiesc marginalizaţi şi sunt excluşi, pentru ca să fie garantate siguranţa lor şi demnitatea lor.

1. Destinele fiecărei naţiuni sunt mai mult ca oricând legate între ele, ca membrii ai aceleiaşi familii, care depind unii de alţii. Dar trăim într-o epocă în care raporturile dintre naţiuni sunt prea des ruinate de suspiciunea reciprocă, ce se transformă uneori în forme de agresiune războinică şi economică, ameninţă prietenia dintre fraţi şi refuză sau aruncă pe cel care deja este exclus. Ştie bine asta cel căruia îi lipseşte pâinea cea de toate zilele şi o muncă demnă. Acesta este cadrul lumii, în care trebuie să se recunoască limitele de proiectare bazate pe suveranitatea fiecăruia dintre state, înţeleasă ca absolută, şi pe interesele naţionale, condiţionate adesea de grupuri de putere reduse. Asta o explică bine lectura agendei voastre de lucru menită să elaboreze noi norme, forme şi angajări mai mare pentru a hrăni lumea. În această perspectivă sper că, în formularea acestor angajări, statele să se inspire din convingerea că dreptul la alimentaţie va fi garantat numai dacă ne preocupăm de subiectul său real, adică persoana care îndură efectele foamei şi denutriţiei. Subiectul real!

Astăzi se vorbeşte mult despre drepturi, uitând adesea obligaţiile; poate că ne-am preocupat prea puţin de cei care îndură foamea. În afară de asta este dureros să constatăm că lupta împotriva foamei şi denutriţiei este împiedicată de "prioritatea pieţei" şi de "proeminenţa câştigului", care au redus alimentele la o marfă oarecare, supusă speculei, chiar financiare. Şi în timp ce se vorbeşte despre noi drepturi, înfometatul este acolo, la colţul străzii, şi cere drept de cetăţenie, cere să fie considerat în condiţia sa, să primească o sănătoasă alimentaţie de bază. Ne cere demnitate, nu pomană.

2. Aceste criterii nu pot să rămână în limbul teoriei. Persoanele şi popoarele cer ca să se pună în practică dreptatea; nu numai dreptatea legală, ci şi cea contributivă şi cea distributivă. De aceea, planurile de dezvoltare şi munca organizaţiilor internaţionale ar trebui să ţină cont de dorinţa, atât de frecventă printre oamenii obişnuiţi, de a vedea respectate în fiecare circumstanţă drepturile fundamentale ale persoanei umane şi, în cazul nostru, ale persoanei căreia îi este foame. Când asta se va întâmpla, şi intervenţiile umanitare, operaţiunile urgente de ajutor şi de dezvoltare - cea adevărată, integrală - vor avea impuls mai mare şi vor da roadele dorite.

3. Interesul faţă de producţie, disponibilitatea de alimente şi accesul la ele, schimbarea climatică, comerţul agricol trebuie fără îndoială să inspire regulile şi măsurile tehnice, însă prima preocupare trebuie să fie persoana însăşi, cei cărora le lipseşte hrana zilnică şi au încetat să se gândească la viaţă, la raporturile familiale şi sociale şi luptă numai pentru supravieţuire. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în această sală, la inaugurarea primei conferinţe despre nutriţie, în 1992, a atenţionat comunitatea internaţională cu privire la riscul "paradoxului belşugului": există mâncare pentru toţi, dar nu toţi pot să mănânce, în timp ce irosirea, rebutul, consumul excesiv şi folosirea de alimente pentru alte scopuri sunt în faţa ochilor noştri. Acesta este paradoxul! Din păcate acest "paradox" continuă să fie actual. Există puţine teme despre care se expun atâtea sofisme ca despre tema foamei; şi puţine argumente atât de susceptibile să fie manipulate de date, de statistici, de exigenţe de siguranţă naţională, de corupţie şi de o amintire dureroasă a crizei economice. Aceasta este prima provocare ce trebuie depăşită.

A doua provocare ce trebuie înfruntată este lipsa de solidaritate. Un cuvânt pe care avem în mod inconştient suspiciunea că trebuie să-l eliminăm din dicţionar. Societăţile noastre sunt caracterizate de un individualism crescând şi de diviziune; asta ajunge să-i priveze pe cei mai slabi de o viaţă demnă şi să provoace revolte împotriva instituţiilor. Când lipseşte solidaritatea într-o ţară, simt cu toţii asta. De fapt, solidaritatea este atitudinea care face persoanele capabile să meargă în întâmpinarea celuilalt şi să întemeieze propriile raporturi reciproce pe acel sentiment de fraternitate care merge dincolo de diferenţe şi de limite şi determină să se caute împreună binele comun.

Fiinţele umane, în măsura în care conştientizează că sunt parte responsabilă a planului creaţiei, devin capabile să se respecte reciproc, în loc să se lupte între ele, stricând şi sărăcind planeta. Şi statelor, concepute ca nişte comunităţi de persoane şi de popoare, li se cere să acţioneze de comun acord, să fie dispuşi să se ajute unii pe alţii prin principiile şi normele pe care dreptul internaţional le pune la dispoziţia lor. Un izvor inepuizabil de inspiraţie este legea naturală, înscrisă în inima umană, care vorbeşte un limbaj pe care toţi pot să-l înţeleagă: iubire, dreptate, pace, elemente inseparabile între ele. Ca persoanele, şi statele şi instituţiile internaţionale sunt chemate să primească şi să cultive aceste valori, într-un spirit de dialog şi de ascultare reciprocă. În acest mod, obiectivul de a hrăni familia umană devine realizabil.

4. Fiecare femeie, bărbat, copil, bătrân trebuie să se poată baza pe aceste garanţii pretutindeni. Şi este obligaţia fiecărui stat, atent la bunăstarea cetăţenilor săi, să le semneze fără rezerve şi să se preocupe de aplicarea lor. Asta cere perseverenţă şi sprijin. Biserica catolică încearcă să ofere şi în acest domeniu propria contribuţie, printr-o atenţie constantă faţă de viaţa săracilor, a celor nevoiaşi în orice parte a planetei; pe această linie se mişcă implicarea activă a Sfântului Scaun în organizaţiile internaţionale şi cu multiplele sale documente şi declaraţii. Se înţelege în acest mod să se contribuie la identificarea şi adoptarea criteriilor pe care dezvoltarea unui sistem internaţional drept trebuie să le satisfacă. Sunt criterii care, pe planul etic, se bazează pe pilaştri cum sunt adevărul, libertatea, dreptatea şi solidaritatea; în acelaşi timp, în domeniul juridic, tot aceste criterii includ relaţia dintre dreptul la alimentaţie şi dreptul la viaţă şi la o existenţă demnă, dreptul de a fi tutelaţi de lege, care nu este mereu aproape de realitatea celui care îndură foamea, şi obligaţia morală de a împărtăşi bogăţia economică a lumii.

Dacă se crede în principiul unităţii familiei umane, întemeiat pe paternitatea lui Dumnezeu Creatorul, şi în fraternitatea fiinţelor umane, nicio formă de presiune politică sau economică ce se foloseşte de disponibilitatea de alimente nu poate să fie acceptabilă. Presiune politică şi economică. Şi aici mă gândesc la sora şi mama noastră pământul, la planetă. Dacă suntem liberi de presiuni politice şi economice pentru a-l păstra, pentru a evita ca să se autodistrugă. Avem în faţa noastră Peru şi Franţa, două conferinţe care ne lansează o provocare. A păstra planeta. Îmi amintesc de o frază pe care am auzit-o de la un bătrân, în urmă cu mulţi ani: "Dumnezeu iartă mereu, ofensele, abuzurile; Dumnezeu iartă mereu. Oamenii iartă uneori. Pământul nu iartă niciodată! A păstra sora pământ, mama pământ, pentru ca să nu răspundă cu distrugerea. Dar, mai ales, niciun sistem de discriminare, de fapt sau de drept, obligat la capacitatea de acces la piaţa alimentelor, nu trebuie să fie luat ca model al acţiunilor internaţionale care îşi propun să elimine foamea.

Împărtăşind aceste reflecţii cu voi, îi cer Celui Atotputernic, Dumnezeului bogat în milostivire, să binecuvânteze pe toţi cei care, cu responsabilităţi diferite, se pun în slujba celor care îndură foamea şi ştiu să-i asiste cu gesturi concrete de apropiere. Mă rog şi pentru ca să ştie comunitatea internaţională să asculte apelul acestei Conferinţe şi să-l considere o exprimare a conştiinţei comune a umanităţii: a da de mâncare celor înfometaţi pentru a salva viaţa pe planetă. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.