Procida (Italia): Impresii din misiunea Puncte-Inimă

În misiunea din Procida, în Italia, e totul diferit faţă de Afragola, unde am stat nouă luni. Puncte-Inimă este prezent în Procida de un an de zile. Încetul cu încetul încep să se vadă roadele prezenţei noastre. Viaţa simplă din Puncte-Inima mă atrage din ce în ce mai mult.

Prezenţa mea la Procida este o confirmare a ceea ce Dumnezeu vrea ca eu să trăiesc. Este o viaţă simplă care nu este uşoară. Nu e uşor de a vedea mizeria în care trăiesc unii din prietenii noştri. Nu mă refer la o mizerie fizică, ci la o mizerie interioară. Nu e uşor să vezi cum unii din prietenii noştri se droghează sau cum unii tineri mor din cauza drogurilor. Nu e uşor să vedem bătrâni care sunt singuri, abandonaţi, persoane care cunosc numai singurătatea. Nu e uşor să vezi bărbaţi care îşi înşeală soţiile lor. Nu vreau să mă plâng de nimic, dar aceasta e viaţa care îmi place. Să fiu alături de aceste persoane care au nevoie de un prieten. Eu nu am nimic ce să le dau. Ceea ce le pot da e puţină iubire, să le demonstrez că sunt iubite.

De multe ori nici eu nu înţeleg ceea ce este iubirea, dar privesc la el, la Isus, în preasfântul sacrament, şi îi cer: Învaţă-mă tu ceea ce este iubirea. Stau în faţa lui şi îl privesc îi încredinţez toţi prietenii mei şi îi spun: Iubeşte-i tu că eu nu ştiu să iubesc. Ştiu şi mie mi se pare ciudat ceea ce spun, dar acest lucru este în inima mea.

Vreau să împărtăşesc cu voi aceste gânduri, deoarece întâlnind aceste persoane l-am întâlnit pe Cristos prezent în ele. Şi atunci când faci această întâlnire cu această persoană reală nu o poţi ţine pentru tine. Îmi este foarte dificil de a descrie tot ceea ce trăiesc, ceea ce simt deoarece doar printr-o experienţă personală, faţă în faţă se poate simţi şi trăi.

Vreau să vă povestesc de un moment care m-a impresionat mult în această experienţă pe care o trăiesc la Procida.

Acest eveniment a avut loc cu puţin timp în urmă. Unul din noi a termina misiunea la Procida şi trebuia să se întoarcă acasă. De fiecare dată când cineva termina misiunea, se face o Liturghie specială de mulţumire, iar după Liturghie se face o mică petrecere unde sunt invitaţi toţi prietenii noştri. Pe mine m-au impresionat mult două surori care locuiesc în bloc cu noi, Ana şi Amalia. Noi mergem în fiecare dimineaţa la ele să le preparăm micul dejun şi să le cumpărăm ce au nevoie. Ele sunt foarte deprimate şi iau foarte multe pastile. Ana sta aproape mereu în pat spunând că nu se simte bine şi că nu vrea să se ridice. Amalia este cea care se ocupa puţin de casă. Numai că puterile îi sunt scăzute din cauza bolii de care suferă (parkinson). Ea se mişcă foarte greu, iar uneori are nevoie de ajutor pentru a se mişca. Mereu se ceartă între ele. Au fost momente în care Ana voia să se sinucidă din cauza depresiei. Noi încercam în fiecare zi să le vizităm şi să le oferim micul dejun pregătind lapte cu orz.

În această zi, în care a avut loc despărţirea de Sofia, ele s-au pregătit mult pentru acest moment. De dimineaţă au chemat o doamnă care le-a vopsit şi le-a făcut părul. S-au îmbrăcat cu hainele cele mai frumoase şi au cerut să fie acompaniate la Liturghie, iar după au participat şi la petrecerea din curtea noastră. A fost un lucru incredibil să le văd pe amândouă aşezate pe scaun alături de toţi prietenii noştri care se bucurau de prezenţa lor. Prezenţa lor este un mare semn de la Dumnezeu.

Prin prezenţa noastră am vrut să le demonstrăm Anei şi Amaliei că sunt iubite şi că au demnitatea lor. Prin acest gest ele demonstrează că au înţeles bine şi recunosc că este un altul care este mai mare şi de care toţi avem nevoie. Nu sunt eu cel care are în mâine toate, ci este un altul care îmi dă totul. Numai recunoscând că totul vine de la el pot merge înainte.

Vă salut pe toţi şi mă rog pentru voi. Rugaţi-vă pentru mine!

Iulian Jitaru

lecturi: 8.