Scrisoarea Sfântului Părinte adresată participanţilor la Adunarea Generală extraordinară a Conferinţei Episcopale Italiene (Assisi, 10-13 noiembrie 2014)

Iubiţi fraţi întru episcopat,

Cu aceste rânduri doresc să exprim apropierea mea de fiecare dintre voi şi de Bisericile în mijlocul cărora Duhul lui Dumnezeu v-a pus ca păstori. Fie ca tot acest Duh să însufleţească cu înţelepciunea sa creativă adunarea generală pe care o începeţi, dedicată în special vieţii şi formării permanente a preoţilor.

În această privinţă, adunarea voastră la Assisi ne face imediat să ne gândim la marea iubire şi la veneraţia pe care sfântul Francisc o nutrea faţă de Sfânta Maică Biserică Ierarhică, şi îndeosebi chiar faţă de preoţi, inclusiv cei recunoscuţi de el ca "pauperculos huius saeculi" (din Testament).

Printre principalele responsabilităţi pe care slujirea episcopală v-o încredinţează este aceea de a confirma, a susţine şi a consolida pe aceşti primi colaboratori ai voştri, prin care maternitatea Bisericii ajunge la întregul popor al lui Dumnezeu. Câţi dintre aceştia am cunoscut! Câţi au contribuit cu mărturia lor ca să ne atragă la o viaţă de consacrare! De la câţi dintre ei am învăţat şi am fost plăsmuiţi! În amintirea recunoscătoare fiecare dintre noi le păstrează numele şi chipurile. I-am văzut dedicându-şi viaţa printre oamenii din parohiile noastre, educându-i pe copii, însoţind familiile, vizitând bolnavii acasă şi la spital, luând asupra lor pe cei săraci, având conştiinţa că "a se separa pentru a nu se murdări cu alţii este cea mai mare murdărie" (L. Tolstoi). Liberi de lucruri şi de ei înşişi, mărturisesc tuturor că a se înjosi fără a reţine nimic este calea pentru acea înălţime pe care Evanghelia o numeşte caritate; şi că bucuria cea mai adevărată se gustă în fraternitatea trăită.

Preoţii sfinţi sunt păcătoşi iertaţi şi instrumente de iertare. Existenţa lor vorbeşte limba răbdării şi a perseverenţei; nu au rămas turişti ai spiritului, veşnic nehotărâţi şi nesatisfăcuţi, pentru că ştiu că sunt în mâinile Unuia care nu încalcă promisiunile şi a cărui Providenţă face în aşa fel încât nimic să nu-i poată separa vreodată de această apartenenţă. Această conştiinţă creşte cu caritatea pastorală cu care înconjoară cu atenţie şi duioşie persoanele încredinţate lor, ajungând să le cunoască pe fiecare în parte.

Da, este încă timpul preoţilor de acest calibru, "punţi" pentru întâlnirea dintre Dumnezeu şi lume, santinele capabile să lase să se intuiască o bogăţie altminteri pierdută.

Astfel de preoţi nu se improvizează: îi forjează preţioasa muncă formativă din Seminar şi hirotonirea îi consacră pentru totdeauna oameni ai lui Dumnezeu şi slujitori ai poporului său. Însă se poate întâmpla ca timpul să lâncezească dăruirea generoasă de la începuturi, şi atunci este zadarnic a coase petice noi pe o haină veche: identitatea preotului, tocmai pentru că vine de sus, cere de la el un drum zilnic de reapropriere, pornind de la ceea ce a făcut un slujitor al lui Isus Cristos.

Formarea despre care vorbim este o experienţă de ucenicie permanentă, care apropie de Cristos şi permite să ne conformăm tot mai mult Lui. De aceea ea nu are un sfârşit, pentru că preoţii nu încetează niciodată să fie discipoli ai lui Isus, să-l urmeze. Deci, formarea ca ucenicie însoţeşte toată viaţa slujitorului hirotonit şi priveşte integral persoana sa şi slujirea sa. Formarea iniţială şi cea permanentă sunt două momente al unei singure realităţi: drumul discipolului preot, îndrăgostit de Domnul său şi constant în urmarea sa (cf. Discurs la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Cler, 3 octombrie 2014)

De altfel, fraţilor, voi ştiţi că nu folosesc preoţi clericali al căror comportament riscă să-i îndepărteze pe oameni de Domnul, nici preoţi funcţionari care, în timp ce desfăşoară un rol, caută departe de El propria consolare. Numai cel care ţine privirea îndreptată spre ceea ce este într-adevăr esenţial poate să reînnoiască propriul da la darul primit şi, în diferitele perioade ale vieţii, să nu înceteze să se dăruiască pe sine; numai cel care se lasă conformat cu Bunul Păstor găseşte unitate, pace şi forţă în ascultarea slujirii; numai cel care respiră în orizontul fraternităţii prezbiterale iese din contrafacerea unei conştiinţe care se pretinde epicentru a toate, unică măsură a propriei simţiri şi a propriilor acţiuni.

Vă doresc zile de ascultare şi de confruntare, care să ducă la trasarea de itinerarii de formare permanentă, capabile să conjuge dimensiunea spirituală cu aceea culturală, dimensiunea comunitară cu aceea pastorală: aceştia sunt pilaştrii de vieţi formate conform Evangheliei, păstrate în disciplina zilnică, în rugăciune, în păzirea simţurilor, în îngrijirea de sine, în mărturia umilă şi profetică; vieţi care restituie Bisericii încrederea pe care ea cea dintâi a avut-o în ei.

Vă însoţesc cu rugăciunea mea şi binecuvântarea mea, pe care o extind, prin mijlocirea Fecioarei Maria, la toţi preoţii Bisericii din Italia şi la cei care lucrează în slujba formării lor; şi vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre pentru mine şi pentru slujirea mea.

Din Vatican, 8 noiembrie 2014

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.