Sinodul: "dorinţa de familie" rămâne vie, dar este nevoie de "drumuri pastorale noi"

În pofida multelor semnale de criză, provocată de factori care merg de la dificultăţile economice la "pericolul crescând reprezentat de un individualism exasperat", "dorinţa de familie" rămâne vie, în special printre tineri. De aici "necesitatea ca Biserica să vestească fără încetare şi cu convingere profundă acea «Evanghelie a familiei» care i-a fost încredinţată cu revelarea iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos" şi "urgenţa de drumuri pastorale noi" care să se îndrepte "cu respect spre cei care participă la viaţa sa în mod incomplet şi imperfect, apreciind mai mult valorile pozitive pe care le păstrează decât limitele şi lipsurile".

Se derulează de-a lungul acestor linii "Relatio post disceptationem", raportul după discuţie, desfăşurat în această dimineaţă de relatorul general, cardinalul Péter Erdö la a 11-a Congregaţie generală a Sinodului extraordinar despre familie. O adunare, a amintit cardinalul, ale cărei reflecţii "vor să pună chestiunile şi să indice perspectivele care vor trebuie să fie formate şi precizate de reflecţia Bisericilor locale în anul care ne separă de Adunarea generală ordinară a Sinodului Episcopilor prevăzută pentru octombrie 2015. Nu este vorba despre decizii luate şi nici de perspective uşoare".

Perspectivele de fond sunt oricum acelea de "a percepe realităţile pozitive" şi a individualismului şi "a căsătoriilor civile şi, făcându-se diferenţele corespunzătoare, a convieţuirilor", de a implica mai mult familiile creştine în opera de evanghelizare, a "unei angajări mai mari a întregii comunităţi creştine pentru pregătirea logodnicilor la căsătorie" şi a "unei însoţiri pastorale care să meargă dincolo de celebrarea sacramentului", cu necesitatea legată a unei respective formări a lucrătorilor pastorali.

Punctul de plecare este că "marile valori ale căsătoriei şi familiei creştine corespund căutării care străbate existenţa umană şi într-un timp marcat de individualism şi de hedonism. Trebuie primite persoanele cu existenţa lor concretă, trebuie ştiut să se susţină căutarea lor, să se încurajeze dorinţa de Dumnezeu şi voinţa de a se simţi pe deplin parte a Bisericii şi a celui care a experimentat eşecul sau se află în situaţiile cele mai disparate. Asta cere ca învăţătura credinţei, care trebuie făcută cunoscută tot mai mult în conţinuturile sale fundamentale, să fie propusă împreună cu milostivirea".

Şi dacă "încercarea cea mai mare pentru familiile din timpul nostru este adesea singurătatea", "criza cuplului destabilizează familia şi poate ajunge prin despărţiri şi divorţuri să producă serioase consecinţe asupra adulţilor, a copiilor şi a societăţii, slăbindu-l pe individ şi legăturile sociale".

În faţa crizei familiei şi a noilor realităţi, Raportul afirmă apoi că "din cauza legii gradualităţii (cf. Familiaris consortio, 34), proprie pedagogiei divine, este vorba de a citi în termeni de continuitate şi noutate alianţa nupţială, în ordinea creaţiei şi în cea a răscumpărării. Isus însuşi, referindu-se la planul primordial cu privire la perechea umană, reafirmă unirea indisolubilă dintre bărbat şi femeie, deşi înţelegând că «din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsaţi soţiile. De la început însă nu a fost aşa» (Mt 19,8). În acest mod, El arată cum condescendenţa divină însoţeşte mereu drumul uman, orientându-l spre începutul său, nu fără a trece prin cruce".

"Putem distinge trei etape fundamentale în planul divin cu privire la familie: familia de la începuturi, când Dumnezeu creatorul a instituit căsătoria primordială dintre Adam şi Eva, ca fundament solid al familiei: bărbat şi femeie i-a creat (cf. Gen 1,24-31; 2,4b); familia istorică, rănită datorită păcatului (cf. Gen 3) şi familia răscumpărată de Cristos (cf. Ef 5,21-32), după imaginea Sfintei Treimi, mister din care provine orice iubire adevărată. Alianţa nupţială, inaugurată cu creaţia şi revelată în istoria dintre Dumnezeu şi Israel, ajunge la plinătatea sa cu Cristos în Biserică".

"Luând în considerare principiul gradualităţii planului mântuitor divin, ne întrebăm ce posibilităţi sunt date soţilor care trăiesc eşecul căsătoriei lor, sau cum este posibil să li se ofere ajutorul lui Cristos prin slujirea Bisericii". "Unii se întreabă dacă este posibil ca plinătatea sacramentală a căsătoriei să nu excludă posibilitatea de a recunoaşte elemente pozitive chiar şi în formele imperfecte care se află în afara acestei realităţi nupţiale, rânduite oricum spre ea. Învăţătura despre gradele de comuniune, formulată de Conciliul al II-lea din Vatican, confirmă viziunea unui mod articulat de a participa la Mysterium Ecclesiae din partea celor botezaţi".

Aşadar este "necesar un discernământ spiritual, cu privire la convieţuiri şi la căsătoriile civile şi la divorţaţii recăsătoriţi" şi revine Bisericii "să recunoască acele seminţe ale Cuvântului răspândite dincolo de graniţele sale vizibile şi sacramentale". "O dimensiune nouă a pastoraţiei familiale de astăzi constă în a percepe realitatea căsătoriilor civile şi, făcându-se diferenţele corespunzătoare, chiar a convieţuirilor. De fapt, când unirea ajunge la o stabilitate însemnată printr-o legătură publică, este caracterizată de afect profund, de responsabilitate faţă de copii, de capacitate de a rezista în încercări, poate să fie văzută ca un germen care trebuie însoţit în dezvoltare spre sacramentul căsătoriei".

Noua realitate a vieţii familiilor şi în general a persoanelor determină Raportul să amintească responsabilitatea de a evangheliza, "împărtăşită de tot poporul lui Dumnezeu, fiecare după propria slujire şi carismă". "Pentru aceasta se cere o convertire misionară: este necesar să nu ne oprim la o vestire pur teoretică şi dezlipită de problemele reale ale persoanelor. Nu trebuie uitat niciodată că criza credinţei a comportat o criză a căsătoriei şi familiei şi, drept consecinţă, s-a întrerupt adesea transmiterea credinţei de la părinţi la copii. În faţa unei credinţe puternice impunerea unor perspective culturale care slăbesc familia şi căsătoria nu are incidenţă".

În dezbatere a fost evidenţiată "indispensabila aprofundare biblico-teologică", care să însoţească "dialogul, la toate nivelele" şi "amintită necesitatea unei convertiri a întregii practici pastorale în perspectivă familială, depăşind opticele individualiste care încă o caracterizează".

Trecând apoi la tratarea în mod specific a situaţiilor dificile, Relatio porneşte de la afirmaţia că Biserica este chemată să fie "mereu casa deschisă a Tatălui" şi "să vină în întâmpinarea celui care simte necesitatea de a-şi relua drumul său de credinţă, chiar dacă nu este posibil să se celebreze căsătoria canonică". "Nu este înţelept a gândi la soluţii unice sau inspirate din logica lui «tot sau nimic»".

"Un astfel de discernământ este indispensabil pentru cei despărţiţi şi cei divorţaţi. Trebuie respectată mai ales suferinţa celor care au îndurat pe nedrept despărţirea şi divorţul. Iertarea pentru nedreptatea îndurată nu este uşoară, ci este un drum pe care harul îl face posibil. La fel trebuie subliniat mereu că este indispensabil a lua asupră-şi în manieră leală şi constructivă consecinţele despărţirii sau divorţului asupra copiilor: ei nu pot să devină un «obiect» care trebuie câştigat şi trebuie căutate formele cele mai bune pentru ca să poată depăşi trauma dezbinării familiale şi să crească în manieră cât mai senină posibil". "Cu privire la posibilitatea de a avea acces la sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei, unii au argumentat în favoarea disciplinei actuale în virtutea fundamentului său teologic, alţii s-au exprimat pentru o mai mare deschidere la condiţii foarte precise atunci când este vorba despre situaţii care nu pot să fie rezolvate fără a determina noi nedreptăţi şi suferinţe. Pentru unii, eventualul acces la sacramente ar trebui să fie precedat de un drum penitenţial - sub responsabilitatea episcopului diecezan - şi cu o angajare clară în favoarea copiilor. Ar fi vorba nu de o posibilitate generalizată, rod al unui discernământ realizat caz cu caz, conform unei legi a gradualităţii, care să ţină cont de distincţia dintre stare de păcat, stare de har şi circumstanţe atenunate".

"A sugera să se limiteze numai la «împărtăşania spirituală» pentru mulţi părinţi sinodali pune câteva întrebări: dacă este posibilă împărtăşania spirituală, de ce nu pot să aibă acces la cea sacramentală? De aceea a fost solicitată o aprofundare teologică mai mare pornind de la legăturile dintre sacramentul căsătoriei şi Euharistie în raport cu Biserica-sacrament. La fel trebuie aprofundată dimensiunea morală a problematicii, ascultând şi luminând conştiinţa soţilor".

Şi problema homosexuală "interpelează într-o reflecţie serioasă asupra modului de a elabora drumuri realiste de creşteri afective şi de maturitate umană şi evanghelică integrând dimensiunea sexuală: se prezintă deci ca o importantă provocare educativă. De altfel Biserica afirmă că unirile dintre persoane de acelaşi sex nu pot să fie echivalate cu căsătoria dintre bărbat şi femeie. Nici nu este acceptabil ca să se exercite presiuni asupra atitudinii păstorilor sau ca organisme internaţionale să condiţioneze ajutoare financiare la introducerea de normative inspirate din ideologia gender". Însă "fără a nega problematicile morale legate de unirile homosexuale se ia act că există cazuri în care susţinerea reciprocă până la sacrificiu constituie un sprijin preţios pentru viaţa partenerilor. În afară de asta, Biserica are atenţie specială faţă de copiii care trăiesc cu perechi de acelaşi sex, reafirmând că pe primul loc trebuie puse exigenţele şi drepturile celor mici".

În definitiv, Relatio subliniază că "provocarea fundamentală în faţa căreia se află familiile astăzi este cu siguranţă cea educativă, făcută mai angajantă şi complexă de realitatea culturală a prezentului. Trebuie ţinut cont în mod corespunzător de exigenţele şi aşteptările familiilor capabile de mărturie în viaţa zilnică, locuri de creştere, de transmitere concretă şi esenţială a virtuţilor care dau formă existenţei".

"Biserica poate să desfăşoare în asta un rol preţios de sprijin dat familiilor, pornind de la iniţierea creştină, prin intermediul comunităţilor primitoare. Ei i se cere, astăzi mai mult decât ieri, în situaţiile complexe ca şi în cele obişnuite, să-i susţină pe părinţi în angajarea lor educativă, însoţindu-i pe copii, pe adolescenţi şi pe tineri în creşterea lor prin drumuri personalizate capabile să introducă la sensul deplin al vieţii şi să trezească alegeri şi responsabilităţi, trăite în lumina Evangheliei". (FP)

(După AsiaNews, 13 octombrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.