Reflecţie la duminica a XXXI-a de peste an - A

"Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui" (1Pt 2,9).

În Vechiul Testament, funcţiile de preot, profet şi rege erau foarte rare, de aceea erau şi foarte râvnite de oameni, pentru unii nu atât pentru că doreau să slujească lui Dumnezeu cu aceste funcţii, ca Moise şi profeţii de odinioară, cât mai ales pentru avantajele materiale pe care le aduceau aceste funcţii. Aceste funcţii impuneau respect şi contribuţii băneşti din partea celorlalţi. Cât despre slujire şi despre responsabilitate spirituală, doritorii nu prea îşi puneau problema. Aceste funcţii au fost instituite de Dumnezeu ca să le amintească oamenilor de Mesia şi de lucrările lui.

Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu s-a ridicat împotriva doritorilor şi ocupanţilor acestor funcţii, care erau interesaţi numai de avantajele pământeşti ale acestor funcţii, zicându-le: "Dacă nu veţi pune la inimă datoria de a preamări numele meu, declară Domnul universului, voi trimite peste voi blestemul şi voi schimba în blestem binecuvântările pe care le veţi rosti" (Mal 2,2).

În evanghelia de astăzi, Isus critică şi el pe cei ajunşi în aceste funcţii: preoţii, cărturarii şi fariseii, fără a le respinge misiunea. Îi critică pentru că s-au oprit numai la partea exterioară a legii, pentru că spuneau dar nu făceau, şi nu în ultimul rând pentru că urmăreau numai avantajele pământeşti, fără a-l sluji pe Dumnezeu şi pe semeni cu ele: "De la catedra lui Moise vă învaţă cărturarii şi fariseii: faceţi, aşadar, şi păziţi tot ceea ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, căci ei spun şi nu fac. Leagă sarcini grele şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac pentru ca să-i vadă oamenii: poartă filactere foarte largi şi ciucurii hainelor foarte lungi; le plac locurile de cinste la ospeţe, băncile dintâi în sinagogi, să se plece lumea în faţa lor în pieţe şi să fie numiţi de oameni: «Rabbi»" (Mt 23, 2-6).

Filacteriile, semn al fidelităţii faţă de Lege, erau nişte cutiuţe de formă cubică, făcute din piele, în care erau puse bucăţi de pergament cu texte biblice (cf. Ex 13,1-10.11-16; Dt 6,4-9; 9,13-21). Ele erau legate pe braţul stâng în dreptul inimii şi pe frunte (cf. Ex 13,9). Prin asta, purtătorii lor arătau lumii că ei poartă Legea în minte, inimă şi în practică. Creştinul nu mai poartă filacterii, dar la citirea evangheliei se ridică în picioare, trasează semnul crucii pe frunte, pe buze şi pe inimă, pentru a arăta întregii adunări a credincioşilor că el poartă evanghelia în minte, pe buze şi în inimă, şi că este gata să o pună în practică.

În afara sensului natural, termenii de "tată" şi de "învăţător" mai erau folosiţi mai mult pentru cei trei patriarhi Abraham, Isaac şi Iacob, aşa cum termenul de "mamă" se atribuia numai soţiilor patriarhilor: Sara, Rebeca, Lea şi Rahela. Cu timpul, termenii de Abba şi Rabi au devenit titluri onorifice rezervate învăţătorilor Legii sau oamenilor cu vază. Într-adevăr, prin misiunea lor, purtătorii acestor nume trebuiau să fie pentru popor ceea ce pretindeau a fi, adică învăţători şi taţi, ca şi Abraham, Isaac şi Iacob. Dar pentru că ei nu erau nici învăţători şi nici taţi spirituali, şi activităţile lor nu duceau spre primirea lui Mesia, Isus s-a ridicat împotriva lor.

Isus a fost primul preot, profet şi rege care a folosit bine aceste funcţii. Câtă deosebire între aceşti conducători religioşi şi Isus! Ei recomandau legea, Isus o împlinea (cf. Mt 5,17); ei puneau asupra altora "poveri grele şi greu de purtat", Isus îi chema pe cei "trudiţi şi împovăraţi" pentru a-i uşura (cf. Mt 11,28; 23, 4); ei îşi alegeau primele locuri, Isus şi-a ales locul de slujitor (cf. Mt 23,6; Lc 22,27); ei îşi dădeau slavă unii altora, Isus îi dădea slavă numai lui Dumnezeu (cf. In 5,44; Mal 2,2); ei au stricat legământul, Isus l-a păzit; ei s-au îndepărtat pe ei şi pe alţii de calea Domnului, Isus a urmat şi a adus pe mulţi pe calea Domnului; ei au făcut pe mulţi să se poticnească, Isus a întors pe mulţi de la nelegiuire; ei îl oboseau pe Domnul cu vorbele lor, Isus avea adevărul în gura lui (cf. Mal 2,8-10).

Spuneam că în Vechiul Testament funcţiile de preot, profet şi rege, primite doar de unii privilegiaţi, erau râvnite şi dorite de mulţi oameni, deşi unii dintre ei nu se gândeau decât la avantajele lor pământeşti. În Noul Testament, adică odată cu venirea lui Isus, adevăratul preot, profet şi rege, aceste funcţii au fost conferite tuturor celor care cred în el (cf. 1Pt 2,9). De aceea, sfântul Paul îi îndeamnă pe creştinii timpului său să râvnească după lucrurile cele mai înalte (cf. 1Cor 12,31), după prorocie (1Cor 14,39), chiar după episcopat (cf. 1Tim 3,1), pentru că prin ele aveau să lucreze alături de Cristos la opera mântuirii oamenilor.

Cu acest funcţii trebuie să vestim faptele măreţe ale aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9); să le dăm oamenilor evanghelia împreună cu viaţa noastră (cf. 1Tes 2,7-8); să fim ajutoarele oamenilor în ale credinţei (cf. 2Cor 1,24); să le fim oamenilor ochi, picioare şi mâini (cf. Iob 29,15); să le fim oamenilor bucurie pe calea mântuirii (cf. 2Cor 2,3); să ne facem tuturor toate, că să câştigăm pentru cer măcar pe unii (cf. 1Cor 9,22).

De aceea Paul, în lectura a doua de astăzi, le spune celor din Tesalonic: "Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi; astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai e vanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre, pentru că ne-aţi devenit foarte dragi" (1Ts 2,7-8).

Poate că mulţi dintre cei care au auzit astăzi lecturile proclamate la sfânta Liturghie şi-au zis: "La preoţi şi la conducători bisericeşti se referă. Şi tare bine le-a zis-o" ! Este adevărat că Isus s-a referit în primul rând la noi, preoţii hirotoniţi. Dar nu vă grăbiţi în astfel de gânduri şi aprecieri, căci toate aceste critici ridicate astăzi de Isus prin cuvântul biblic nu se referă numai la preoţii ministeriali în funcţie, ci se referă şi la toţi creştinii, care la botezul lor au fost consacraţi preoţi, profeţi şi regi pentru împărăţia cerurilor. Şi acum să ne gândim puţin, oare câţi dintre creştinii făcuţi la botez preoţi, profeţi şi regi, dau slavă lui Dumnezeu cu viaţa lor, împlinesc Legea, au adevărul în gura lor, merg pe calea cea dreaptă, întorc pe alţii de la nelegiuire, îşi aleg locurile de slujire? Cuvântul lui Dumnezeu, Isus, se referă astăzi la toţi cei botezaţi şi chemaţi la mântuire.

Citim în cartea Faptele Apostolilor că, atunci când sfântul Paul şi oamenii lui au debarcat pe insula Malta, locuitorii acelei insule au făcut dovada unei carităţi extraordinare şi au aprins un foc pentru ca ei să se încălzească (cf Fap 28,1-2). Dumnezeu ne cheamă astăzi pe toţi cei botezaţi să devenim ca această văpaie, ca să putem încălzi pe oameni într-ale credinţei.

Venerabilul Fulton J. Sheen (1895-1979) povesteşte că odată, fiind episcop auxiliar de New York, s-a pierdut prin Philadelphia. S-a apropiat de un grup de băieţi care se jucau pe stradă, pentru a-i întreba încotro se afla primăria. Unul dintre ei s-a oferit să-l însoţească. În timp ce mergea alături, l-a întrebat: Dar de ce mergeţi la primărie? Merg să ţin o conferinţă, îi spuse episcopul. Şi despre ce veţi vorbi? Despre calea pentru a ajunge în cer. Dacă vrei să o asculţi, te invit. Despre calea pentru a ajunge în cer? Păi, nici măcar nu ştiţi să ajungeţi la primărie! Drăguţ gestul băiatului care se oferă să-i arate episcopului drumul către primărie. Însă mult mai măreţ şi sublim este a le arăta celorlalţi calea pentru a ajunge în cer. Şi chiar şi mai sublim încă este a-ţi da viaţa în a-i ajuta să dobândească slava, mântuirea. Apostolatul este cea mai mare şi mai măreaţă operă de caritate. Este corolarul oricărei carităţi.

Am găsit pe internet o povestire emoţionantă, cu un bătrân zdrenţăros şi alcoolic care a întrat odată într-o biserică catolică, tocmai când de la amvon se citea din lectura a doua pe care am ascultat-o şi noi astăzi: "Iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai e vanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit foarte dragi" (1Ts 2,7-8). Dumnezeu l-a convertit pe bătrânul acela printr-un creştin din biserică, care a îngenuncheat lângă el şi l-a făcut să simtă adevărul acestor cuvinte. La câtva timp după aceea, acelaşi creştin a îngenuncheat lângă un alt bătrân, tot zdrenţăros şi alcoolic şi i-a vorbit şi lui despre dragostea lui Dumnezeu care mântuieşte. Omul acesta era atât de disperat că nu mai credea în salvarea lui. Atunci creştinul l-a chemat pe alcoolicul care se convertise mai înainte. Acesta a îngenuncheat lângă omul disperat şi i-a povestit cum intrase şi el în acea biserică, fără bani, fără prieteni, fără speranţă, fără mântuire, şi cum Dumnezeu l-a izbăvit de patima beţiei, cum a găsit un loc de muncă, cum are iar prieteni, cum s-a împăcat cu soţia, şi mai ales cum Dumnezeu l-a mântuit şi i-a dat bucuria de a conduce şi pe alţii la el. Omul asculta cu mare atenţie. La urmă a spus: "Dacă Dumnezeu a făcut-o pentru tine, o poate face şi pentru mine". A crezut şi a plecat acasă vindecat.

Sfântul Paul ne spune astăzi şi unuia fiecăruia dintre noi creştinii: "Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi împărăţia sa: propovăduieşte cuvântul, stăruie asupra lui la timp potrivit şi la timp nepotrivit, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura" (2Tim 4,1-2). Făcând aşa, ne vom împlini întreita misiune de preot, profet şi rege, vom mântui multe suflete şi vom ajunge împreună cu ele lângă Isus (cf. Iac 5,20).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.