De la evanghelii la "quaestiones" dezbătute la sinod

Privirea lui Isus asupra familiei

De Maurizio Gronchi

"Aşadar, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Mt 19,6). Pe acest cuvânt al lui Isus se întemeiază adevărul şi frumuseţea căsătoriei "în Domnul" (1Cor 7,39). Un bărbat şi o femeie care se iubesc şi cred în privirea lui Isus - din care provine originea, însoţirea şi destinul unirii lor - descoperă în căsătoria creştină sensul iubirii lor, care îi dispune să primească darul vieţii. Siguri de acest dar care îi precede şi de harul care îi susţine, se încredinţează promiţându-şi dăruire reciprocă, fără rezerve, pentru totdeauna.

Sinodul abia încheiat a pornit de la această privire a lui Isus asupra familiei, care are în spatele său familia în care el însuşi s-a născut, compusă din Maria şi Iosif, uniţi în numele lui Dumnezeu, pentru a da Celui Preaînalt trup, casă, pâine şi iubire. Un nucleu familial înconjurat de rude şi veri, numiţi fraţi şi surori (cf. Mc 3,31; 6,3), în care Isus a crescut şi de care şi-a luat rămas bun, pentru a se adresa comunităţii mai ample de discipoli, germen al viitoarei sale Biserici: "Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: «Iată mama mea şi fraţii mei!»" (Mc 3,34). Acestei noi familii lărgite a dat în sfârşit ca mamă pe a sa, sub cruce (cf. In 19,27), la sfârşitul unui drum început cu încercările angajante în care atâtea familii se pot oglindi. A fi zămislit înainte de căsătoria oficială, cu pericolul de a fi copil al unei mame repudiate (cf. Mt 1,18-19) şi a risca infanticidul, trebuind să migreze departe de propria ţară (cf. Mt 2,13.16), nu au fost desigur experienţe irelevante; şi aici putem recunoaşte normalitatea extraordinară a sfintei familii din Nazaret, care se aseamănă cu multe din familiile noastre de astăzi.

Încă de mic, Isus "a învăţat ascultare din lucrurile pe care le-a pătimit" (Evr 5,8); de la Maria şi Iosif a învăţat forţa şi curajul de a rămâne împreună în încercări; graţie acestor experienţe a fost gata să vestească surprinzătoarea putere a lui Dumnezeu care ştie să ţină împreună ceea ce El a unit. Ca oaspete discret la nunta din Cana, a fost gata să-i veselească pe invitaţii la masă cu vinul cel mai bun (cf. In 2,1-10); de aceea, atunci când s-a gândit la sărbătoarea din împărăţia lui Dumnezeu, atât de insistent vestită, a imaginat-o ca ospăţul nupţial al fiului regelui (cf. Mt 22,2-14), făcând aluzie clar la sine însuşi ca la mirele care îi eliberează pe prietenii săi de tristeţe (cf. Mc 2,19) şi cere să fie aşteptat cu făclia aprinsă (cf. Mt 25,1).

Sinodul a pornit de aici, de la această privire adevărată, bună şi frumoasă a lui Isus asupra familiei pe care a experimentat-o şi pe care a dorit-o pentru toţi cei care sunt chemaţi, referindu-se la un principiu din care era chiar exclusă permisiunea mozaică a repudierii (cf. Mt 19,8). Însă apoi părinţii sinodali s-au întrebat: şi dacă omul desparte ceea ce Dumnezeu a unit? Ce se întâmplă persoanelor? Ce privire îndreaptă Isus la proiectul lor eşuat, la planul stricat, la visul distrus?

Isus s-a aflat în mijlocul scenei tragice al iminentei ucideri cu pietre a unei femei infidele (cf. In 8,1-11), a întreţinut un dialog lung cu o samariteană care convieţuia cu un bărbat (cf. In 4,5-42). Ce a făcut Isus? Cum s-a comportat? Din evanghelii ştim că el a fost flexibil şi ferm, în acelaşi timp. Flexibil cu adultera, spunându-i "nici eu nu te condamn"; ferm, invitând-o să "nu mai păcătuiască". Flexibil cu samariteana, aproape justificând-o: "Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu", şi totuşi ferm, punând-o în faţa ei înseşi: "Ai spus bine: nu am bărbat". În faţa unui fitil care fumegă şi a unei trestii frânte (cf. Mt 12,20) s-a aplecat ca medicul care îi îngrijeşte pe cei bolnavi şi nu pe cei sănătoşi (cf. Mc 2,17), vărsând pe rănile lor untdelemnul mângâierii şi vinul speranţei (cf. Lc 10,34).

După ce au luat în considerare frumuseţea căsătoriilor reuşite şi au apreciat mărturia generoasă a celor care au rămas fideli faţă de legământ deşi au fost părăsiţi de soţ, păstorii reuniţi în sinod s-au întrebat - în mod deschis şi curajos, nu fără preocupare şi atenţie - ce privire trebuie să îndrepte Biserica spre creştinii ale căror familii sunt neîmplinite (cei care încă nu au fost uniţi de Dumnezeu), imperfecte (cei care sunt uniţi numai în faţa oamenilor) şi rănite (cei care au despărţit ceea ce Dumnezeu a unit). În faţa varietăţii situaţiilor - care sunt tot atâtea câte sunt existenţele persoanelor -, este posibil a recunoaşte în ochii lui Isus acea lumină care străluceşte şi în întunericul cel mai dens şi luminează orice om (cf. In 1,5-9).

Răbdarea în a asculta pe cel care vorbeşte, umilinţa de a sta sub privirea lui Isus, curajul de a susţine confruntarea au fost cele trei provocări adevărate pe care sinodul a trebuit să le susţină, în momentul în care începea să înfrunte provocările pastorale despre familie astăzi. În aulă s-a experimentat francheţea, răspunzând la invitaţia Papei Francisc adresată celor prezenţi încă de la începutul lucrărilor, la 6 octombrie: "Trebuie spus tot ceea ce în Domnul se simte că trebuie spus: fără respect uman, fără teamă. Şi, în acelaşi timp, trebuie să se asculte cu umilinţă şi să se primească cu inimă deschisă ceea ce spun fraţii. Cu aceste două atitudini se exercită sinodalitatea". Discuţia care a avut loc la sinod are valoare, înainte de toate, prin faptul însuşi că a fost posibilă. Departe de pretenţia de a poseda spaţii, a fost vorba de a începe procese (cf. Evangelii gaudium, 223), cele ale colegialităţii autentice, în care a practica o confruntare deschisă înseamnă "a o rezolva şi a o transforma într-un inel de legătură al unui nou proces" (ivi, 227).

Această precondiţie fundamentală a permis să se trateze, ca nişte quaestiones disputatae, câteva provocări pastorale delicate. Rămânând neatinsă doctrina despre sacramentul căsătoriei, era vorba de a lua în consideraţie teme în favoarea sau împotriva ipotezelor practicabile, compatibile cu magisteriul sigur al Bisericii în materie matrimonială şi familială.

Într-adevăr, metodologia quaestio disputata, pe larg practicată în epoca medievală, are în sfântul Toma de Aquino marele învăţător. Deşi s-a dedicat despicării fiecărui aspect al chestiunii, acesta era totuşi foarte conştient de caracterul provizoriu chiar şi al celor mai bune formulări: actus autem credentis non terminatur ad enuntiabile sed ad rem ("actul credinciosului nu se epuizează în exprimarea verbală ci se îndreaptă spre realitate", adică spre misterul care o transcende, Summa theologiae, II-II, q. 1, a. 2, ad 2).

Aşadar, a înfrunta chestiunile nu înseamnă a pune la îndoială adevărul credinţei, ci mai degrabă a-l contempla cu ochi noi. Şi sunt cei ai lui Isus reflectaţi în privirea Bisericii, a cărei intenţie primară este să se preocupe de a fi fidelă faţă de Domnul său, pentru binele integral al tuturor oamenilor, începând de la fiii săi cei mai fragili.

(După L'Osservatore Romano, 26 octombrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.