Călătoria apostolică a papei Francisc la Tirana (Albania)

Celebrarea Vesperelor cu preoţi, călugăriţe, călugări, seminarişti şi mişcări laicale

Catedrala din Tirana, 21 septembrie 2014

Am pregătit câteva cuvinte pentru voi, ca să vi le spun, şi le voi încredinţa arhiepiscopului pentru ca el după aceea să vi le transmită. Traducerea este deja făcută. Se poate transmite.

Dar acum mi-a venit să vă spun un alt lucru... Am auzit în lectură: "Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu" (2Cor 1,3-4). Este textul asupra căruia astăzi Biserica ne face să reflectăm la Vespere.

În aceste două luni, m-am pregătit pentru această vizită, citind istoria persecuţiei din Albania. Şi pentru mine a fost o surpriză: eu nu ştiam că poporul vostru a suferit aşa de mult! Apoi, astăzi, pe drumul de la aeroport până la piaţă, toate aceste fotografii ale martirilor: se vede că acest popor are încă amintirea martirilor săi, a acelora care au suferit aşa de mult! Un popor de martiri... Şi astăzi, la începutul acestei celebrări, am atins doi. Ceea ce pot să vă spun este ceea ce au spus ei, cu viaţa lor, cu cuvintele lor simple... Povesteau lucrurile cu o simplitate... dar atât de dureroasă! Şi noi putem să-i întrebăm: "Cum aţi reuşit să supravieţuiţi la atâta suferinţă?". Şi ne vor spune ceea ce am auzit în acest text din Scrisoarea a II-a către Corinteni: "Dumnezeu este Tată milostiv şi Dumnezeul oricărei mângâieri. El a fost cel care ne-a consolat!". Ne-au spus asta cu această simplitate. Au suferit prea mult. Au suferit fizic, psihic şi chiar şi acea angoasă a incertitudinii: dacă vor fi împuşcaţi sau nu, şi trăiau aşa, cu angoasa aceea. Şi Domnul îi consola... Mă gândesc la Petru, în închisoare, înlănţuit, cu lanţuri; toată Biserica se ruga pentru el. Şi Domnul l-a consolat pe Petru. Şi martirii, şi aceştia doi pe care i-am auzit astăzi, Domnul i-a consolat pentru că erau oameni în Biserică, poporul lui Dumnezeu - bătrânele sfinte şi bune, atâtea surori din clauzură... - care se rugau pentru ei. Şi acesta este misterul Bisericii: atunci când Biserica cere Domnului să mângâie poporul său; şi Domnul mângâie cu umilinţă, chiar şi în ascuns. Mângâie în intimitatea inimii şi mângâie cu tăria. Ei, sunt sigur, nu se mândresc cu ceea ce au trăit, pentru că ştiu că Domnul a fost cel care i-a dus înainte. Însă ei ne spun ceva! Ne spun că pentru noi, care am fost chemaţi de Domnul pentru a-l urma îndeaproape, singura mângâiere vine de la El. Vai de noi dacă o să căutăm o altă mângâiere! Vai de preoţi, de călugări, de surori, de novice, de consacraţi atunci când caută mângâiere departe de Domnul! Eu nu vreau "să vă bat", astăzi, nu vreau să devin "călăul", aici; dar să ştiţi bine: dacă voi căutaţi mângâiere în altă parte, nu veţi fi fericiţi! Mai mult: nu vei putea mângâia pe nimeni, pentru că inima ta n-a fost deschisă la mângâierea Domnului. Şi vei ajunge, aşa cum spune marele Ilie poporului lui Israel, "să şchiopătezi cu cele două picioare".

"Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu". Este ceea ce au făcut aceştia doi, astăzi. Cu umilinţă, fără pretenţii, fără să se laude, făcând o slujire pentru noi: să ne mângâie. Ne mai spun: "Suntem păcătoşi, dar Domnul a fost cu noi. Acesta este drumul. Nu vă descurajaţi!". Scuzaţi-mă, dacă astăzi vă folosesc ca exemplu, dar toţi trebuie să fim exemplu unul pentru altul. Să mergem acasă gândindu-ne bine: astăzi am atins martirii.

Discursul Sfântului Părinte

Iubiţi fraţi şi surori,

Este pentru mine o bucurie să vă întâlnesc în iubita voastră ţară; îi mulţumesc Domnului şi vă mulţumesc vouă tuturor pentru primirea voastră! Stând în mijlocul vostru pot să exprim mai bine apropierea mea de angajarea voastră de evanghelizare.

De când ţara voastră a ieşit din dictatură, comunităţile ecleziale au reluat să meargă şi să se organizeze pentru acţiunea pastorală, şi privesc cu speranţă spre viitor. Îndeosebi, gândul meu recunoscător se îndreaptă spre acei păstori care au plătit cu preţ mare fidelitatea faţă de Cristos şi decizia de a rămâne uniţi cu succesorul lui Petru. Au fost curajoşi în dificultăţi şi în încercare! Există încă printre noi preoţi şi călugări care au experimentat închisoarea şi persecuţia, ca sora şi fratele care ne-au povestit istoria lor. Vă îmbrăţişez înduioşat şi aduc laudă lui Dumnezeu pentru mărturia voastră fidelă, care stimulează toată Biserica să ducă înainte cu bucurie vestirea Evangheliei.

Preţuind această experienţă, Biserica din Albania poate să crească în misionaritate şi în curajul apostolic. Cunosc şi apreciez angajarea cu care vă opuneţi noilor forme de "dictatură" care riscă să ţină sclave persoanele şi comunităţile. Dacă regimul ateu încerca să sufoce credinţa, aceste dictaturi, mai viclene, pot să sufoce caritatea. Mă gândesc la individualism, la rivalităţi şi la confruntări exasperate: este o mentalitate mondenă care poate să contagieze şi comunitatea creştină. Nu foloseşte să ne descurajăm în faţa acestor dificultăţi, nu vă fie frică să mergeţi înainte pe drumul Domnului. El este mereu alături de voi, vă dăruieşte harul său şi vă ajută să vă susţineţi unii pe alţii, să vă acceptaţi aşa cum sunteţi, cu înţelegere şi milostivire, să cultivaţi comuniunea fraternă.

Evanghelizarea este mai eficace atunci când este realizată cu unitate de intenţii şi cu o colaborare sinceră între diferitele realităţi ecleziale şi între misionari şi clerul local: asta comportă curaj de a continua în căutarea de forme de lucru comun şi de ajutor reciproc în domeniile catehezei, educaţiei catolice, precum şi al promovării umane şi al carităţii. În aceste domenii este preţios şi aportul mişcărilor ecleziale, care ştiu să proiecteze şi să acţioneze în comuniune cu păstorii şi între ei. Este ceea ce eu văd aici: episcopi, preoţi, călugări şi laici, o Biserică ce vrea să meargă în fraternitate şi în unitate.

Când iubirea faţă de Cristos este pusă mai presus de toate, chiar şi de exigenţe particulare legitime, atunci devenim capabili să ieşim din noi înşine, din "micimile" noastre personale sau de grup şi să mergem spre Isus care ne vine în întâmpinare în fraţi; rănile sale sunt încă vizibile astăzi pe trupul atâtor bărbaţi şi femei cărora le este foame şi sete, care sunt umiliţi, care se află în închisoare sau în spital. Şi tocmai atingând şi îngrijind cu duioşie aceste răni este posibil să trăim până la capăt Evanghelia şi să-l adorăm pe Dumnezeu viu în mijlocul nostru.

Sunt multe problemele pe care le înfruntaţi în fiecare zi! Ele vă determină să vă cufundaţi cu pasiune într-o activitate apostolică generoasă. Totuşi, noi ştim că singuri nu putem face nimic. "Dacă Domnul nu construieşte casa, în zadar se trudesc constructorii" (Ps 127,1). Această conştiinţă ne cheamă să dăm în fiecare zi spaţiul just Domnului, să-i dedicăm timp, să-i deschidem inima, pentru ca El să acţioneze în viaţa noastră şi în misiunea noastră. Ceea ce Domnul promite rugăciunii încrezătoare şi perseverente depăşeşte ceea ce noi ne imaginăm (cf. Lc 11,11-12): în afară de ceea ce noi cerem ni-l dă şi pe Duhul Sfânt. Dimensiunea contemplativă devine indispensabilă, în mijlocul activităţilor cele mai urgente şi grele. Şi cu cât misiunea ne cheamă să mergem spre periferiile existenţiale, cu atât inima noastră simte nevoia intimă de a fi unită cu aceea a lui Cristos, plină de milostivire şi de iubire.

Şi luând în considerare faptul că preoţii şi persoanele consacrate încă nu sunt suficiente, Domnul Isus vă repetă astăzi şi vouă: "Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini! Rugaţi, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său" (Mt 9,37-38). Nu trebuie uitat că această rugăciune porneşte de la o privire: privirea lui Isus, care vede belşugul recoltei. Avem şi noi această privire? Ştim să recunoaştem belşugul roadelor pe care lui Dumnezeu le-a făcut să crească şi al muncii care este de făcut în ogorul Domnului? Din această privire de credinţă asupra ogorului lui Dumnezeu se naşte rugăciunea, invocaţia zilnică şi urgentă către Domnul pentru vocaţiile sacerdotale şi călugăreşti. Voi, dragi seminarişti, şi voi, dragi postulanţi şi novici, sunteţi rod al acestei rugăciuni a poporului lui Dumnezeu, care mereu precede şi însoţeşte răspunsul vostru personal. Biserica din Albania are nevoie de entuziasmul vostru şi de generozitatea voastră. Timpul pe care astăzi îl dedicaţi unei solide formări spirituale, teologice, comunitare şi pastorale, este rodnic pentru a sluji în mod adecvat, mâine, poporul lui Dumnezeu. Oamenii, mai mult decât învăţători, caută martori: martori umili ai milostivirii şi ai duioşiei lui Dumnezeu; preoţi şi călugări conformaţi lui Isus Bunul Păstor, capabili să comunice tuturor caritatea lui Cristos.

În această privinţă, împreună cu voi şi împreună cu întregul popor albanez, vreau să aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru atâţia misionari şi misionare, a căror acţiune a fost determinantă pentru renaşterea Bisericii din Albania şi rămâne şi astăzi de mare relevanţă. Ei au contribuit în mod considerabil la consolidarea patrimoniului spiritual pe care episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi laicii albanezi l-au păstrat, în mijlocul încercărilor şi suferinţelor foarte dure. Să ne gândim la marea muncă făcută de Institutele călugăreşti pentru relansarea educaţiei catolice: această muncă merită să fie recunoscută şi susţinută.

Iubiţi fraţi şi surori, nu vă descurajaţi în faţa dificultăţilor; pe urmele părinţilor voştri, fiţi tenace în a da mărturie lui Cristos, mergând "împreună cu Dumnezeu, spre speranţa care nu dezamăgeşte niciodată". În drumul vostru simţiţi-vă mereu însoţiţi şi susţinuţi de afectul întregii Biserici. Vă mulţumesc din inimă pentru această întâlnire şi încredinţez pe fiecare dintre voi şi comunităţile voastre, proiectele şi speranţele voastre sfintei Născătoare de Dumnezeu. Vă binecuvântez din inimă şi vă cer, vă rog, să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.