Sinodul despre familie

Paglia: Cu privire la familie a uni adevărul şi milostivirea

De Giacomo Gambassi

Va fi un Sinod al Episcopilor despre familie în care "francheţea, dar şi înţelepciunea nu vor lipsi în dezbatere". Şi unde "temele vor fi multe, începând de la cele care nu găsesc spaţiu în aceste săptămâni în mass-media, dar care rezultă inevitabile". Arhiepiscopul Vincenzo Paglia, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Familie, priveşte la adunarea generală extraordinară voită de papa Francisc cu angajarea celui care se simte implicat personal. Provocărilor pastorale despre familie în contextul evanghelizării le este dedicată întâlnirea care se va ţine în Vatican de la 5 la 19 octombrie 2014 şi care are deja un ecou amplu.

Excelenţă, există mari aşteptări cu privire la Sinod. De ce?

Familia este în vârful gândurilor şi dorinţelor tuturor şi continuă să fie considerată un port sigur. În acelaşi timp - ca într-o situaţie paradoxală - vedem înmulţindu-se crizele, despărţirile, recompunerile până la evaporarea ideii însăşi de familie. Se spune: e suficientă iubirea şi orice formă se poate numi familie. Este de înţeles că aşteptările sunt numeroase, chiar dacă uneori foarte confuze. Este adevărat că în fond există o răspândită "dorinţă de familie". Dar trebuie evitate simplificări şi superficialităţi. Şi pentru că ne prăbuşim tot mai mult într-o societate individualistă unde eu-l prevalează asupra lui noi, unde interesele de parte sunt mult mai considerate decât cele ale comunităţii. Dacă ar trebui să citesc în profunzime aşteptarea aş spune că există o nevoie de "familie" incredibilă.

Cum se vor desfăşura lucrările Sinodului? Dacă privim la presă sau la unele publicaţii, precum cartea care va ieşi în curând "A rămâne în adevărul lui Cristos" semnată de cinci cardinali şi patru studioşi, pare că despre unele chestiuni există poziţii şi sensibilităţi diferite.

Este clar că ceea ce apare în presă sau este scris trebuie luat în consideraţie. Chestionarul însuşi trimis de Secretariatul Sinodului voia să ajute o reflecţie amplă. Dar este nevoie să existe atenţie de a nu confunda notorietatea unei chestiuni cu ceea ce este într-adevăr necesar. Cred că nevoia cea mai radicală pe care ar trebui s-o înfruntăm este recuperarea frumuseţii familiei, este sublinierea acelui ansamblu originar compus din căsătorie-familie-viaţă care în acest timp, pentru prima dată în istorie, este ca destructurat şi pe care fiecare - ca într-un delir de atotputernicie - îl reconstruieşte după propria plăcere. Este nodul cultural, antropologic şi teologic care, după părerea mea, trebuie să ocupe scena.

Căsătoria este punctul focal.

Nu este fără relevanţă faptul că tot mai multe femei şi bărbaţi tind să refuze legături puternice. Într-un orizont individualist este mai la îndemână convieţuirea faţă de căsătorie. Şi este mai simplu a sta singuri decât a se lega pentru totdeauna cu soţul într-un proiect de viaţă. Este tema centrală. Urmează apoi alte chestiuni care nu ocupă rampa mediatică, dar care sunt cu adevărat cruciale. Mă gândesc la sărăcie şi la muncă în relaţie cu căsătoria şi cu familia; mă gândesc la marea provocare educativă şi la raportul intergeneraţional pe care-l vedem deteriorându-se; mă gândesc la chestiunea referitoare la bătrâni: am prelungit viaţa şi deci, slavă Domnului, şi numărul bătrânilor, dar nu există gândire, nici politică, nici spiritualitate, şi se întăreşte o cultură a rebutului; mă gândesc la indispensabila reînţelegere a ce anume este iubirea dezlipind-o de un romanticism fără conţinut pentru a-i percepe forţa edificatoare. Apoi este şi tema despărţiţilor, a divorţaţilor şi a recăsătoriţilor.

De ce această emfază mai ales legată de accesul lor la sacramente?

Este clar că e o chestiune care stă la inima noastră. Deja de mult timp în Biserică există o nouă atitudine faţă de ei. E suficient să ne gândim la diferenţa de judecată între Codul de Drept Canonic din 1917 care vorbea despre păcătoşi publici şi cel actual. Fie sfântul Ioan Paul al II-lea fie Benedict al XVI-lea au îndemnat la primire şi la îngrijire pastorală. Personal sunt convins că încă este nevoie de o mai mare apropiere de aceste situaţii. Nu vorbim despre o categorie, ci despre femei şi despre bărbaţi, despre copii şi despre adulţi, care trăiesc situaţii dificile. Este indispensabilă înainte de toate o apropiere zilnică, afectuoasă, părtaşă. Au urgenţă de iubire cu mult înainte decât de norme. Îmi este greu să gândesc că ne putem încredinţa unor dispoziţii pentru a da un răspuns la probleme umane care au nevoie de un raport solidar ce comportă şi jertfă, îndrăzneală şi perseverenţă.

Ce stil trebuie adoptat?

Aş spune că trebuie să ne apropiem de cei care trăiesc situaţii familiale dificile gândindu-ne la Samariteanul Milostiv. El nu s-a limitat să observe şi eventual să invoce o nouă legislaţie. S-a oprit. A coborât de pe cal şi imediat a îngrijit rănile, fără să se întrebe nici cine era şi nici de ce se afla în starea aceea. L-a dus pe om la han, adică în interiorul unei comunităţi pentru ca toţi să-l ia asupra lor.

În "Instrumentum laboris" se face referinţă la milostivire în ceea ce priveşte chestiunile referitoare la căsătorie şi familie.

Consider că este nevoie să se elibereze dezbaterea de laţurile ideologice. Şi nu trebuie uitat că Sinodul este înainte de toate un eveniment eclezial: confruntarea în interior este mereu virtuoasă pentru că este făcută într-un climat de rugăciune şi, chiar dacă e aspră, este condusă spre unitate. Isus a garantat prezenţa sa "unde doi sau trei se adună în numele meu". Aşadar, există un har special atunci când suntem împreună pentru a dezbate. Nu cred că vor există răsturnări doctrinale în Sinod. Papa cere ca părinţii sinodali, în cazurile familiilor rănite, să indice calea samariteanului, ca să găsească vinul şi untdelemnul, ca să se primească în han. Milostivirea nu se dezlipeşte niciodată de adevăr. Şi sunt convins că acest eveniment spiritual nu va renega trecutul, dar nici nu va renunţa să înfrunte provocările din acest timp.

(După Avvenire, 18 septembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.