CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SANCTITĂŢII SALE FRANCISC
ÎN REPUBLICA COREEA
CU OCAZIA CELEI DE-A VI-A ZILE A TINERETULUI ASIATIC
(13-18 august 2014)

Întâlnirea cu episcopii din Asia
Sanctuarul din Haemi,
Duminică, 17 august 2014

Doresc să vă adresez un salut fratern şi cordial în Domnul, în timp ce suntem adunaţi în acest loc sfânt, în care numeroşi creştini şi-au dăruit viaţa pentru fidelitatea faţă de Cristos. Îmi spuneau că există martirii fără nume, pentru că noi nu le cunoaştem numele: sunt sfinţi fără nume. Însă acest lucru mă face să mă gândesc la atâţia, atâţia creştini sfinţi, în bisericile noastre: copii, tineri, bărbaţi, femei, bătrâni... atâţia! Nu cunoaştem numele, dar sunt sfinţi. Ne face bine să ne gândim la aceşti oameni simpli care duc înainte viaţa lor creştină şi numai Domnul cunoaşte sfinţenia lor. Mărturia lor de caritate a adus haruri şi binecuvântări Bisericii din Coreea şi chiar dincolo de graniţele sale: rugăciunile lor să ne ajute să fim păstori fideli ai sufletelor încredinţate grijii noastre. Îi mulţumesc cardinalului Gracias pentru cuvintele gentile de bun-venit şi pentru munca desfăşurată de Federaţia Conferinţelor Episcopale din Asia în a da impuls solidarităţii şi a promova acţiunea pastorală în Bisericile voastre locale.

În acest vast continent, în care locuieşte o mare varietate de culturi, Biserica este chemată să fie multilaterală şi creativă în mărturia sa adusă Evangheliei, prin intermediul dialogului şi deschiderii faţă de toţi. Aceasta este provocarea voastră! Într-adevăr, dialogul este parte esenţială a misiunii Bisericii din Asia (cf. Ecclesia in Asia, 29). Dar în întreprinderea drumului dialogului cu indivizi şi culturi, care trebuie să fie punctul nostru de plecare şi punctul nostru de referinţă fundamentală care ne conduce la ţinta noastră? Desigur el este identitatea noastră proprie, identitatea noastră de creştini. Nu putem să ne angajăm într-un adevărat dialog dacă nu suntem conştienţi de identitatea noastră. Din nimic, din ceaţa autoconştiinţei nu se poate dialoga, nu se poate începe să se dialogheze. Şi, pe de altă parte, nu poate exista dialog autentic dacă nu suntem capabili să deschidem mintea şi inima, cu empatie şi sinceră primire faţă de cei cărora le vorbim. Este o atenţie, şi în atenţie ne conduce Duhul Sfânt. un simţ clar al identităţii proprii a fiecăruia şi o capacitate de empatie sunt de aceea punctul de plecare pentru orice dialog. Dacă vrem să comunicăm în manieră liberă, deschisă şi fructuoasă cu alţii, trebuie să avem foarte clar ceea ce suntem, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi ceea ce El cere de la noi. Şi dacă a noastră comunicare nu vrea să fie un monolog, trebuie să existe deschidere a minţii şi a inimii pentru a accepta indivizi şi culturi. Fără frică: frica este duşmana acestor deschideri.

Misiunea de a ne apropria identitatea noastră şi de a o exprima se revelează totuşi că nu e mereu uşoară, pentru că, din moment ce suntem păcătoşi, vom fi mereu ispitiţi de spiritul lumii, care se manifestă în moduri diferite. Aici aş vrea să semnalez trei. Primul dintre ele este strălucirea înşelătoare a relativismului, care întunecă strălucirea adevărului şi, zguduind pământul sub picioarele noastre, ne împinge spre nisipuri mişcătoare, nisipurile mişcătoare ale învălmăşelii şi disperării. Este o ispită care în lumea de astăzi loveşte şi comunităţile creştine, ducându-i pe oameni să uite că "dincolo de toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă şi care îşi au temeiul ultim în Cristos, care este acelaşi ieri, astăzi şi în veac" (Gaudium et spes, 10; cf. Evr 13,8). Nu vorbesc aici despre relativismul înţeles numai ca un sistem de gândire, ci despre acel relativism practic zilnic care, în manieră aproape imperceptibilă, slăbeşte orice identitate.

Un al doilea mod prin care lumea ameninţă soliditatea identităţii noastre creştine este superficialitatea: tendinţa mai degrabă de a ne amuza cu lucrurile la modă, cu fleacurile şi distracţiile, decât de a ne dedica lucrurilor care contează realmente (cf. Fil 1,10). Într-o cultură care exaltă efemerul şi oferă numeroase locuri de evadare şi de fugă, acest lucru prezintă o problemă pastorală serioasă. Pentru slujitorii Bisericii, această superficialitate se poate manifesta şi în faptul de a fi fascinaţi de programele pastorale şi de teorii, în defavoarea întâlnirii directe şi fructuoase cu credincioşii noştri, şi chiar cu necredincioşii, în special tinerii, care au în schimb nevoie de o solidă cateheză şi de o călăuzire spirituală sigură. Fără o înrădăcinare în Cristos, adevărurile pentru care trăim ajung să se ştirbească, practica virtuţilor devine formalistă şi dialogul este redus la o formă de negociere, sau la acordul cu privire la dezacord. Acel acord cu privire la dezacord... pentru că apele nu se mişcă... Această superficialitate care ne face atâta rău.

Există apoi o a treia ispită, care este aparenta siguranţă de a ne ascunde în spatele răspunsurilor uşoare, al frazelor făcute, al legilor şi regulamentelor. Isus a luptat mult cu aceşti oameni care se ascundeau în spatele legilor, regulamentelor, răspunsurilor uşoare... I-a numit ipocriţi. Credinţa prin natura sa nu este centrată pe ea însăşi, credinţa tinde să "meargă afară". Încearcă să se facă înţeleasă, face să se nască mărturia, generează misiunea. În acest sens, credinţa ne face capabili să fim în acelaşi timp curajoşi şi umili în mărturia noastre de speranţă şi de iubire. Sfântul Petru ne spune că trebuie să fim gata mereu să răspundem oricui ne cere cont de speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Identitatea noastră de creştini constă în definitiv în angajarea de a-l adora numai pe Dumnezeu şi de a ne iubi unii pe alţii, de a fi unii în slujba altora şi de a arăta prin exemplul nostru nu numai în ce anume credem, ci şi în ce anume sperăm şi cine este Cel în care ne-am pus încredere (cf. 2Tim 1,12).

Pentru a rezuma, credinţa vie în Cristos constituie identitatea noastră cea mai profundă, adică a fi înrădăcinaţi în Domnul. Dacă există asta, tot restul este secundar. Din această identitate profundă, credinţa vie în Cristos în care suntem înrădăcinaţi, din această realitate profundă porneşte dialogul nostru şi pe aceasta suntem chemaţi s-o împărtăşim în mod sincer, onest, fără îngâmfare, prin dialogul din viaţa zilnică, dialogul carităţii şi în toate acele ocazii mai formale care se pot prezenta. Deoarece Cristos este viaţa noastră (cf. Fil 1,21), vorbim despre El şi pornind de la El, fără ezitare sau frică. Simplitatea cuvântului său devine evidentă în simplitatea vieţii noastre, în simplitatea modului nostru de a comunica, în simplitatea faptelor noastre de slujire şi caritate faţă de fraţii şi surorile noastre.

Acum aş vrea să fac referinţă la un alt element al identităţii noastre de creştini: ea este rodnică. Deoarece încontinuu se naşte şi se hrăneşte din harul dialogului nostru cu Domnul şi din impulsurile Duhului, ea aduce un rod de dreptate, bunătate şi pace. Permiteţi-mi deci să vă pun o întrebare cu privire la roadele încredinţate grijii voastre pastorale. Identitatea creştină din Bisericile voastre particulare apare clar în programele voastre de cateheză şi de pastoraţie a tineretului, în slujirea voastră faţă de cei săraci şi faţă de cei care zac la marginile societăţilor noastre bogate şi în eforturile voastre de a alimenta vocaţiile la preoţie şi la viaţa călugărească? Apare în această rodnicie? Aceasta este o întrebare pe care o pun şi fiecare dintre voi se poate gândi.

În sfârşit, alături de un simţ clar al propriei noastre identităţi de creştini, dialogul autentic cere şi o capacitate de empatie. Pentru ca să existe dialog, trebuie să existe această empatie. Provocare ce ni se pune este aceea de a nu ne limita la ascultarea cuvintelor pe care alţii le rostesc, ci de a percepe comunicarea nespusă a experienţelor lor, a speranţelor lor, a aspiraţiilor lor, a dificultăţilor lor şi a ceea ce îndrăgesc ei mai mult. Această empatie trebuie să fie rodul privirii noastre spirituale şi al experienţei personale, care ne determină să-i vedem pe ceilalţi ca fraţi şi surori, să "ascultăm", prin şi dincolo de cuvintele şi acţiunile lor, ceea ce inimile lor doresc să comunice. În acest sens, dialogul cere de la noi un autentic spirit "contemplativ": spirit contemplativ de deschidere şi de primire a celuilalt. eu nu pot să dialoghez dacă sunt închis faţă de celălalt. Deschidere? Mai mult: primire! Vino în casa mea, tu, în inima mea. Inima mea te primeşte. Vrea să te asculte. Această capacitate de empatie ne face capabili de un adevărat dialog uman, în care cuvinte, idei şi întrebări provin dintr-o experienţă de fraternitate şi de umanitate împărtăşită. Dacă vrem să mergem la fundamentul teologic al acestui lucru, să mergem la Tatăl: ne-a creat pe toţi. Suntem fii ai aceluiaşi Tată. Această capacitate de empatie conduce la o întâlnire genuină - trebuie să mergem spre această cultură a întâlnirii - în care inima vorbeşte inimii. Suntem îmbogăţiţi de înţelepciunea celuilalt şi devenim deschişi să parcurgem împreună drumul unei mai profunde cunoaşteri, prietenii şi solidarităţi. "Dar, frate Papa, noi facem asta, dar poate că nu convertim pe nimeni sau puţini...". Între timp tu fă asta: cu identitatea ta ascultă-l pe celălalt. Care a fost prima poruncă a lui Dumnezeu Tatăl dată părintelui nostru Abraham? "Umblă în prezenţa mea şi fii ireproşabil". Şi astfel, cu identitatea mea şi cu empatia, deschiderea mea, merg cu celălalt. Nu încerc să-l aduc de partea mea, nu fac prozelitism. Papa Benedict ne-a spus clar: "Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie". În acelaşi timp, să umblăm în prezenţa Tatălui, să fim ireproşabili: să împlinim această primă poruncă. Şi acolo se va face întâlnirea, dialogul. Cu identitatea, cu deschiderea. Este un drum de o mai profundă cunoaştere, prietenie şi solidaritate. Aşa cum a afirmat pe bună dreptate sfântul Ioan Paul al II-lea, angajarea noastră pentru dialog se întemeiază pe însăşi logica întrupării: în Isus, Dumnezeu însuşi a devenit unul dintre noi, a împărtăşit existenţa noastră şi ne-a vorbit cu limba noastră (cf. Ecclesia in Asia, 29). În acest spirit de deschidere faţă de ceilalţi, sper cu fermitate că ţările din continentul vostru cu care Sfântul Scaun încă nu are o relaţie deplină nu vor ezita să promoveze un dialog în folosul tuturor. Nu mă refer numai la dialogul politic, ci la dialogul fratern... "Dar aceşti creştini nu vin ca nişte cuceritori, nu vin să ne ia identitatea noastră: ne-o aduc pe a lor, dar vor să meargă cu noi". Şi Domnul va dărui harul: uneori va mişca inimile, vreunul va cere botezul, alteori nu. Dar mereu să mergem împreună. Acesta este miezul dialogului.

Iubiţi fraţi, vă mulţumesc pentru primirea voastră fraternă şi cordială. Când privim la marele continent asiatic, cu vasta sa extindere de ţinuturi, cu vechile sale culturi şi tradiţii, suntem conştienţi că, în planul lui Dumnezeu, comunităţile voastre creştine sunt cu adevărat un pusillus grex, o mică turmă, căreia totuşi i-a fost încredinţată misiunea de a duce lumina Evangheliei până la marginile pământului. Este tocmai sămânţa de muştar! Micuţă... Bunul Păstor, care cunoaşte şi iubeşte pe fiecare dintre oile sale, să conducă şi să întărească eforturile voastre în a le aduna în unitate cu El şi cu toţi ceilalţi membri ai turmei sale răspândite în lume. Acum, toţi împreună, să încredinţăm Sfintei Fecioare Maria Bisericile voastre, continentul asiatic, pentru ca ea ca Mamă să ne înveţe ceea ce numai o mamă ştie să înveţe: cine eşti, cum te cheamă şi cum se merge cu alţii în viaţă. Să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria împreună.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.