Reflecţie la duminica a XV-a de peste an - A

Parabola semănătorului este povestea cu final fericit a ceea ce la început pare să fie un eşec.

Parabola semănătorului pe care am ascultat-o astăzi la sfânta Liturghie a fost rostită de Isus după ce a fost refuzat, atât de conducătorii lui Israel, cât şi de o parte din poporul de rând pe care au ei reuşit să o influenţeze. Iar ceea ce el i-a învăţat pe apostolii săi cândva: "Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta" (Mt 10,23), aceea a făcut şi el când a fost refuzat. Astfel, când a fost refuzat la Nazaret, a plecat la Cafarnaum; când a fost refuzat la Cafarnaum, a părăsit casa în care se afla şi s-a dus lângă Marea Galileei. Aici, lângă mare, îi putea întâlni pe iudei şi păgâni deopotrivă, care îi vor primi învăţătura şi împărăţia.

În parabola semănătorului, din evanghelia de astăzi, Isus ne spune povestea fericită a unui eşec. Totul începe de la o speranţă, cea a semănătorului, care îşi seamănă sămânţa care să-i dea pâinea de toate zilele; dar în ciuda acestei speranţe, curând totul pare să fie redus la un eşec: păsările îi mănâncă sămânţa; solul stâncos arde rădăcina; spinii sufocă planta; totul merge parcă împotrivă. Dar, în mijlocul acestui eşec, apare Dumnezeu cu puterea şi speranţa sa şi încep minunile: mai întâi, mica porţiune de pământ bun va aduce roade de 30, 60, 100 de ori mai mult, ceea ce va depăşi cu mult rodul aşteptat de pe pământul rău; şi apoi minunea cea mai mare, Dumnezeu, chiar şi pe cei răi, îi poate transforma în pământuri bune pentru evanghelia împărăţiei, dacă aceştia vor veni la el.

Isus a spus această poveste cu început trist, dar cu final fericit, pentru el, pentru ucenicii lui şi pentru toţi cei care îl vor urma, oricât de păcătoşi ar fi şi oricât de numeroşi vor fi ei. Într-un prim moment, asemenea lui Isus şi asemenea ucenicilor lui, cei care vin la el se vor lovi de refuz, de negare şi de violenţă. Dar Domnul va coborî cu puterea sa şi pe toţi cei care l-au primit şi au lucrat împreună cu el îi aşteaptă bucuria roadelor, care vor depăşi nu numai suferinţele şi pierderile, ci şi speranţele.

Iată ce citim în prima lectură de astăzi şi în continuarea ei: "Căci, după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi cuvântul meu, care iese din gura mea, nu se întoarce la mine fără rod, ci va face voia mea şi va împlini planurile mele. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme. În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor" (Is 55,10-14).

Aici lângă Marea Galileei, se afla câmpia Genezaretului. Era tocmai timpul semănatului şi se vedeau deja mulţi oameni la semănat. Ţara lui Israel, fiind o ţară cu multă piatră şi spini, semănatul, în puţinul pământ, se făcea greu şi numai manual. Isus a socotit că este bine ca, în timpul semănatului, să le spună parabola semănătorului, prin care să le vorbească despre un alt semănat, în inimi şi nu pe pământ; cu o altă sămânţa, cea a evangheliei împărăţiei şi nu cu seminţe de cereale.

Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia pe care Isus a adus-o în lume odată cu întruparea sa (cf. Mc 1,15); împărăţie predicată mai întâi de el (cf. Mc 1,14); împărăţie care a rămas în lume prin cuvântul său lăsat nouă (cf. Lc 8,11); împărăţie care ajunge în lăuntrul nostru prin primirea în inimi a lui Isus şi a cuvântului său divin (cf. Lc 17,21); împărăţie predicată de Biserică, adică de noi, ucenicii lui, până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,19-20); împărăţia este locul şi starea de fericire unde vom locui veşnic cu Isus. Împărăţia lui Dumnezeu, odată ajunsă într-o inimă bună şi curată, prin puterea cuvântului divin, germinează, încolţeşte, răsare, creşte, se maturizează şi aduce rod de 30, 60, 100, de ori mai mult. Ba chiar şi inimile rebele vor fi transformate în inimi rodnice.

Şi pentru că au fost şi sunt oameni care au primit Evanghelia împărăţiei şi oameni care au refuzat-o şi o mai refuză încă, am putea compara parabolele şi învăţătura lui Isus cu stâlpul de nor şi de foc ce au luminat poporul lui Israel la ieşirea din Egipt; acesta în vreme ce pentru evrei era noapte lumină şi ziua răcoare, pentru egipteni era întuneric şi arşiţă (cf. Ex 14,19-20). Parabolele şi învăţătura lui Isus le-am mai putea compara şi cu o floare frumoasă sau cu un fruct gustos, din care albinele scot mierea, iar insectele scot veninul. Reacţia diferită a oamenilor faţă evanghelie confirmă acest adevăr.

Parabola semănătorului ne arată că, aşa cum avem şi trei feluri de inimi împărţite, în care rodirea este compromisă, tot astfel avem şi trei feluri de inimi bune, care produc rod de 30, 60 şi 100 de ori mai mult.

Mai întâi, Isus ne-a vorbit despre sămânţa evangheliei împărăţiei, care poate ajunge în trei feluri de inimi rele: într-o inimă dură ca marginea drumului; într-o inimă cu puţină credinţă ca pământul puţin dintre stânci; sau într-o inimă înăbuşită de vicii ca pământul cu spini; în astfel de inimi, rodnicia cuvântului este compromisă.

Cuvântul căzut lângă drum înseamnă cuvântul divin căzut lângă inimă sau căzut într-o inimă fără drag de Dumnezeu. Inima este împietrită din cauza nepăsării, neascultării, nemulţumirii, necredinţei; sămânţa rămasă lângă inimă este mâncată de păsările iadului. Conform Scripturii, inima împietrită ca marginea drumului, este şi locul unde stau: orbii (cf. Mt 20,30); cerşetorii (cf. Mc 10,46); tâlharii care jefuiesc şi ucid (cf. Lc 10,30); şerpii şi târâtoarele; păsările flămânde (cf. Mt 13,4); smochinul neroditor (cf. Mt 21,19).

Cuvântul căzut în pământ amestecat cu pietre este cuvântul căzut în inima oamenilor superficiali; în inima oamenilor care vor să fie în acelaşi timp şi cu Dumnezeu şi cu lumea; în inima oamenilor care cred până la prigoană (cf. Lc 8,13; Mt 13,21); în inima oamenilor care cred că ştiu deja totul şi nu suportă adevărul lui Cristos şi învăţătura sănătoasă (cf. 2Tim 4,3). Astfel sunt: oamenii cărora Isus le vorbea despre trebuinţa de a mânca trupul său (cf. In 6,60); saduceii şi grecii cărora Isus şi apostolii le vorbeau despre învierea morţilor (cf. Mt 22,23; Fap 17,32); creştini autosuficienţi din toate timpurile.

Cuvântul căzut în pământ cu spini înseamnă cuvântul divin căzut într-o inimă plină de vicii, într-o inimă îngrijorată numai de lucrurile acestei lumi: mâncare, băutură, distracţii, onoruri, îmbrăcăminte, posesii; într-o inimă care nu pune mare preţ pe viaţa veşnică (cf. 1Cor 6,9-10), ca cele ale lui: Iuda (cf. In 13,30), Imeneu şi Alexandru (cf. 1Tim 1,20), Figel şi Hermogene (cf. 2Tim 1,15), Dima (cf. 2Tim 4,10), Alexandru, arămarul (cf. 2Tim 4,14), Diotref (cf. 3In 1,9). Tot aici îi putem încadra pe Irod şi Irodiada, cărora le-a predicat Ioan Botezătorul (cf. Lc 3,19), sau guvernatorul Felix, care aştepta bani de la Paul (cf. Fap 24,26).

Cineva numea pământul în sămânţa care a adus rod de 30, 60 şi 100: venerabili, fericiţi şi sfinţi.

Dar, aşa cum am spus şi mai sus, frumuseţea, noutatea şi bucuria extraordinară şi nemaiîntâlnite până la Isus sunt acelea că, dacă Isus este primit prin credinţă şi urmat, nu numai că aduce o mare rodnicie inimii bune, făcând-o să rodească de până la 100 de ori mai mult, dar Isus poate transforma şi inimile bătătorite de păcat, inimile împărţite între doi stăpâni, inimile sufocate patimi şi de toate cele trecătoare în nişte inimi rodnice care să producă roade bogate pentru viaţa cea veşnică.

Pentru a ne convinge că schimbarea inimilor noastre păcătoase în inimi bune nu este o simplă poveste, Isus a venit lângă mare, locul unde se adunau păgânii şi acei iudei care erau preocupaţi mai mult de cele trecătoare decât de cele veşnice, nu numai cu predica sa, ci însoţit şi de ucenicii săi, pe care toţi oamenii de acolo îi ştiau ca pe nişte oameni păcătoşi, dar acum erau oameni convertiţi, oameni aşezaţi pe calea cea bună, oameni transformaţi în pământuri rodnice pentru împărăţia cerurilor. Transformarea este posibilă şi chiar uşoară, dar numai cu ajutorul lui.

Când oamenii neroditori de lângă mare i-au văzut pe indiferentul religios, Petru; pe iubitorul de cai, Filip; pe trândavul Natanael; pe violentul Simon Zelotul; pe hoţul Matei, vameşul, stând acum liniştiţi ca nişte mieluşei lângă Isus şi preocupaţi de mântuirea lor şi a semenilor lor, au înţeles că şi schimbarea vieţii lor este posibilă; şi, drept urmare, mulţi dintre ei au crezut în Isus şi l-au urmat.

După înălţarea lui Isus la cer, crainicii evangheliei împărăţiei suntem noi, cei botezaţi, noi, creştinii, noi, convertiţii. Iar cei la care mergem cu evanghelia împărăţiei trebuie să fie atenţi de la care vine cuvântul şi nu la cei care îl aduc. Cei din Nazaret au privit mai mult la familia simplă a lui Isus decât la dumnezeirea lui (cf. Mt 13,54-58; Mc 6,1-6; Lc 4,16-30) au rămas fără mântuire. Oamenii cărora noi le împărtăşim evanghelia împărăţiei trebuie să fie asemenea gospodarului care priveşte la sămânţă bună şi nu la sacul cârpit prin îi vine sămânţa; trebuie să fie asemenea nuntaşilor care ascultă muzica frumoasă şi nu privesc la instrumentul vechi sau nou şi nici la omul frumos sau urât, tânăr sau bătrân, care o cântă.

Nu pot uita o bătrânică vorbind despre Isus într-o gară şi care mi-a spus: "Nu te uita la mine care sunt bătrână şi bolnavă, ci fii atent la ceea ce îţi spune Isus prin mine!"

Dar, pentru o astfel de atitudine, avem nevoie de smerenie şi de convertire. Biblia ne spune că toţi oamenii au venit pe lume sub puterea păcatului şi că nu este nici măcar un om care să facă binele (cf. Ps 14,3; Ps 51,1; Rom 3,10). Pentru a ne transforma, Isus aşteaptă ca fiecare să conştientizăm aceasta şi să venim la el, ca să ne ridice păcatul (cf. In 1,29). Iată câteva exemple în acest sens:

Înainte de primirea lui Isus, Petru, ca toţi iudeii şi ca mulţi oameni, se credea drept şi gata mântuit numai pentru aparţinea la poporul ales; sau, vorbind de creştini, numai pentru faptul că au fost botezaţi. Însă la pescuirea minunată, în lumina lui Isus, Petru şi-a dat seama pentru prima dată de păcătoşenia sa şi de trebuinţa de a fi mântuit; de nevrednicia de a sta lângă Isus: Dar, de frica de moarte pentru că stătea lângă Dumnezeu, în loc să strige cum a strigat mai apoi: "Doamne, salvează-mă că pier" (cf. Mt 8,25), a strigat numai: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos" (Lc 5,8).

Sfântul apostol Paul, înainte de a veni la Cristos, se credea drept şi îi persecuta pe creştini, pe care el îi judeca păcătoşi şi vrednici de moarte (cf. Fap 9,1-2). După ce a venit la Cristos şi a crezut în el, şi-a văzut nevrednicia şi s-a aşezat singur în fruntea păcătoşilor, de aceea spunea: "Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (1Tim 1,15).

Simţindu-şi nevrednicia, femeia bolnavă de scurgere de sânge s-a apropiat de Isus pe la spate (cf. Mt 9,20); vameşul de la templu, conştient de starea păcatului său, îşi bătea pieptul cerându-i lui Dumnezeu să îl ierte (cf. Lc 18,13); femeia păcătoasă din casa lui Simon fariseul stătea prosternată la pământ, în spatele lui Isus, şi de acolo îşi plângea păcatele şi îi spăla picioarele lui Isus cu lacrimi, implorând iertarea (cf. Lc 7,38).

Fariseii mândri, îmbogăţiţi şi vindecaţi trupeşte de Dumnezeu, spre convertire, căci toţi oamenii am venit pe pământ păcătoşi, nu cereau de la Isus bogăţia harului şi vindecarea sufletească. De la Isus nimeni n-a plecat vreodată cu mâinile goale, în afară de cei prea plini de ei înşişi şi de dreptatea lor.

Nimeni nu trebuie să uite niciodată că simţul păcatului şi nevoia de mântuire sunt proporţionale cu apropierea noastră de Dumnezeu. Cu cât ne vom apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât vom fi mai conştienţi de starea noastră de păcătoşi şi de pierduţi ce au nevoie urgentă de salvare. Iar, cu cât vom sta mai departe de Isus, cu atât ne va lipsi conştiinţa păcatului şi nevoia de mântuire. De aceea, când vom auzi vreodată pe cineva afirmând că el nu prea este păcătos, să fim convinşi că acel om trăieşte departe de Dumnezeu şi de evanghelie.

Sfinţii sunt oamenii care au venit la Isus şi, în lumina lui, au dobândit conştiinţa păcatului şi nevoia de mântuire. De aceea toţi se recomandau pe ei înşişi "păcătoşi", asemenea lui Petru, lui Paul, vameşului de la templu. De aceea Isus ne spune fiecăruia dintre noi, care suntem păcătoşi: "Fără mine nimeni nu poate fi iertat" (cf. Mc 2,10); "Fără mine nimeni nu poate ajunge la Tatăl" (In 14,6); "Fără mine nimic nu puteţi face" (In 15,5).

Ştiţi de ce la citirea evangheliei ne însemnăm cu sfânta cruce fruntea, buzele şi inima şi de ce stăm în picioare? Ne însemnăm fruntea, buzele şi inima, la lectura evangheliei, pentru a arăta că ea ne-a pătruns mintea, vorbirea şi viaţa. Dacă la momentul "Prefacere", de la sfânta Liturghie, stăm în genunchi adorând-l pe Isus care a venit între noi pe altar, la proclamarea evangheliei stăm în picioare, voind să arătăm că suntem gata să pornim în trăirea şi vestirea ei. Amintesc că împăratul Constantin cel Mare, cel care a dat libertate Bisericii şi cel care a sprijinit-o să se întărească, asculta evanghelia numai stând în picioare.

Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, ne aminteşte că fiii lui Dumnezeu, care nu mai au nici o datorie faţă de trup, în trăirea şi vestirea evangheliei împărăţiei, vor avea de înfruntat suferinţe, căci satana va ridica valuri (cf. Rom 8,9-13). Dar apostolul ne mai spune că suferinţele timpului de faţă sunt trecătoare şi că nu merită să fie puse alături de slava viitoare pe care ne-o dobândesc; apoi ne încurajează să fim răbdători, bine ştiind că şi ceilalţi oameni şi celelalte creaturi aşteaptă cu nerăbdare să vadă descoperirea fiilor lui Dumnezeu şi speră să fie eliberate de orice sclavie (cf. Rom 8, 18-25).

Să ne gândim numai la apostolii pe care Isus i-a luat astăzi cu el, pentru ca să ne înveţe şi prin exemplul lor, şi apoi la mulţi alţii, câte au pătimit plini de speranţa mântuirii, din cauza trăirii şi vestirii evangheliei împărăţiei, trăire şi vestire fără de care nimeni nu poate să se mântuiască. Astfel: Petru moare la Roma, răstignit cu capul în jos; Andrei moare la Patras în Grecia, răstignit pe o cruce în formă de "X"; Iacob Zebedeu moare de sabie, la Ierusalim; Ioan Zebedeu moare la Efes, după ce a fost exilat în Insula Patmos şi trecut prin cazanul de ulei încins; Filip a murit răstignit la Ierapolis; Bartolomeu a fost jupuit de viu şi apoi i s-a tăiat capul, în Armenia; Matei a murit de sabie, în părţile de miazăzi ale Mării Caspice; Toma a murit străpuns de lance, în Indii; Iacob cel tânăr a fost lovit cu măciuca şi apoi aruncat de pe templu; Simon Zelotul a fost tăiat în două cu fierăstrăul, în Persia; Iuda Tadeul a murit la Edessa, străpuns de săgeţi; Matia a fost ucis cu pietre de către iudei şi tăiat cu sabia, la Ierusalim; Paul a murit de sabie, la Roma.

Toţi apostolii şi toţi creştinii mântuiţi din toate timpurile ne spun astăzi în cor cu sfântul Paul: "Fraţilor, noi nu suntem datori faţă de trup ca să trăim după poftele lui. Căci dacă trăiţi după poftele trupului, veţi muri; însă dacă, cu ajutorul Duhului, voi ucideţi pornirile dezordonate ale trupului, veţi trăi; suferinţele timpului de faţă sunt trecătoare, şi nu merită să fie puse alături de slava viitoare" (Rom 8,12-13.18).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.