La Iaşi în România beatificarea episcopului Anton Durcovici

Fidel faţă de Biserica romană până la martiriu

De pr. Isidor Iacovici

Postulator al cauzei

"Atitudine puternică, nerenunţare la papalitate. Element ostil regimului, instigă masele, canalizează clerul supus pe linia anti-democratică". Cu aceste puţine rânduri Securitatea, cunoscuta poliţie politică a regimului comunist român, îl descria pe episcopul de Iaşi, Anton Durcovici (1888-1951). O notă informativă a cărei consecinţă naturală a fost eliminarea fizică a prelatului martir, care pentru aceasta este beatificat, sâmbătă, 17 mai 2014. În România, cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, va prezida ritul reprezentându-l pe papa Francisc.

Persecuţia a început la 1 decembrie 1948, cu emiterea unei legi, care declara ilegală Biserica Greco-Catolică. Episcopii, unul după altul, au fost încarceraţi. Guvernul comunist voia să creeze o singură Biserică naţională, separată de Roma. În această situaţie critică, episcopul Durcovici şi cel de Alba Iulia, Marton Aron, elaborează împreună un manifest de disensiune: "Biserica Catolică din România face parte din Biserica Romană-Catolică, în fruntea căreia se află papa". Şi ca răspuns la atitudinea atee a statului, după intrarea în Dieceza de Iaşi, care a avut loc la 14 aprilie 1948, Durcovici a început vizita pastorală în toate parohiile şi la 22 august le-a consacrat Inimii Neprihănite a Mariei, trezind credinţa în comunităţi. Securităţii îi era frică să intervină deoarece se temea de reacţia populară şi în acest context socio-politic, episcopul a fost constrâns să suporte mari presiuni: în timpul celebrărilor, oficialii din poliţia politică ascultau cu atenţie omiliile şi discursurile pe care apoi le transcriau pentru a găsi în ele referinţe politice. Aceste note informative conţineau zeci de acuze la adresa episcopului pentru a-l incrimina. Dar în mod paradoxal ele au ajuns să constituie o dovadă a mărturiei credinţei de granit a martirului şi a alipirii sale filiale de papa.

La începutul anului 1949, persecuţia a ajuns la apogeu. Episcopul Durcovici şi-a ridicat în mod curajos glasul pentru a condamna acţiunile promovate de regim împotriva catolicilor. La 26 iunie în acelaşi an a fost arestat în timp ce mergea la Parohia Popeşti-Leordeni din Bucureşti, pentru a administra sacramentul Mirului. După multe torturi, maltratări şi ofense, a fost dus în închisoarea ministerului de interne, unde a rămas până în iunie 1950, când a fost transferat în mult temuta închisoare de la Jilava. Următoarea etapă a personalei via crucis a fost aceea la Sighetu Marmaţiei, unde deja fuseseră închişi alţi episcopi. Cu ei şi cu preoţii închişi s-a rugat şi a suferit pentru credinţă, încurajându-i pe toţi să poarte crucea cu răbdare şi cu iubire faţă de Cristos, în vederea mântuirii. Apoi a fost izolat şi transferat într-un alt bunker, seminud şi privat de hrana necesară, cu foarte puţin aer şi lumină, transformat în obiect de insulte, de chinuri şi de maltratări, până când a fost redus la starea de larvă. Şi cu toate acestea, mental a rămas mereu lucid şi în deplina posesie a propriilor facultăţi intelectuale, din punct de vedere fizic a putut să reziste numai trei luni în acea închisoare.

L-au lăsat să moară de foame în celula numărul 13 în ziua de 10 decembrie 1951. Părintele Rafael Friedrich, preot din dieceza sa, a mărturisit că în timp ce făcea curăţenie pe coridoare s-a apropiat de celula sa şi i-a spus în latineşte: "Ego sum Friedrich". Din interior a răspuns un glas slăbit: "Antonius muribundus. Morior fame e siti. Da mihi absolutionem". Şi în aceeaşi zi episcopul Durcovici a murit. A fost îngropat noaptea, în cimitirul "rutean" fără ca să fie prezent cineva. Mormântul său a fost camuflat de Securitate pentru a nu putea fi identificat.

Se născuse cu şaizeci şi trei de ani înainte, la 17 mai 1888 la Bad Deutsch-Altenburg, în Austria, într-o familie modestă: tatăl, Francisc, era lucrător într-o carieră de piatră; mama, Maria, născută Mittermeier, era casnică.

(După L'Osservatore romano, 17 mai 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 25.