Închisoarea de la Sighetu Marmaţiei

Pe urmele episcopului martir la Sighetu Marmaţiei

În zilele de 5 şi 6 mai 2014 împreună cu pr. Alois Fechet şi Eduard Lisacoschi am refăcut o parte din drumul pe care, în ziua de 17 septembrie 1951, au mers spre închisoarea de la Sighet cu duba episcopul Anton Durcovici şi ceilalţi patru deţinuţi; am vizitat celula 44 în care a fost încarcerat, celula 13 în care a murit, celulele 78 şi 43 din care au ieşit şi au vorbit cu episcopul prin uşă pr. Rafael Friedrich şi ep. Ioan Ploscaru. Am schimbat idei cu cercetătorii Andrea Dobeş şi Robert Fürtös, am încercat să ne imaginăm cele întâmplate acolo şi ne-am rugat.
 

Pânza de sârmă pusă la etajul I şi II

Drumul nostru spre Sighet s-a intersectat la un moment dat cu drumul pe care episcopul a fost transportat venind de la Jilava. Ne-am gândit la condiţiile în care a fost transportat: cu duba, în întuneric, fără aer, într-o celulă separată. Într-una dintre opriri episcopul l-a recunoscut şi l-a salutat pe pr. Otto Farrenkopf.

În închisoarea de la Sighet ne-a întâmpinat pânza de sârmă pusă la etajul I şi II. Acum uşile de la celule sunt din lemn, odinioară erau din fier. Celula 44 este a doua de la etajul I. Din cauza unei greşeli de numerotare, în prezent celula are numărul 43. Aici episcopul Durcovici a stat începând cu 18 septembrie 1951 până la mijlocul lui noiembrie. Împreună cu el în aceeaşi celulă au fost cei cu care a venit de la Jilava: pr. Otto Canisius Farrenkopf, Mons. Boga Alajos, pr. Vasvári Aladár şi generalul Eugen Zwidenek. Celula 44 acum are ciment pe jos, odinioară era scândură de brad mucegăită.
 

Celula 44 (în prezent 43)

Am privit spre ferestre. Nu ştiu dacă sunt cele de pe vremea când a fost închis episcopul, dar ne-am imaginat cum au văzut cei din celulă "cerul în pătrăţele" şi cum în acea celulă soarele venea o dată pe an timp de şapte zile la echinocţiu, prin fereastra din dreapta. Ne-am gândit cum în această celulă episcopul s-a rugat, a ţinut cursuri de filozofie şi teologie, a participat în luna octombrie 1951 la exerciţiile spirituale făcute de pr. Otto Farrenkopf şi s-a spovedit zilnic. A vorbit despre planurile sale de viitor şi despre unitatea Bisericii. Cum o fi primit cuvintele spuse de infirmier că mai are de trăit cel mult până la Crăciun? Ne-am gândit la bucuria cu care a putut celebra în acea celulă şase sfinte Liturghii. Ne-am răsunat în urechi cuvintele pr. Farrenkopf: "Am celebrat ca în catacombe, în ascuns, cu frică, nu cumva de a fi deranjaţi. Haine preoţeşti n-am avut, ci haine de deţinuţi. Carte nu am avut. Un pat ne-a fost altar. O batistă, antimis. O cană, potir. O lingură, disc. În loc de hostie, pâine de toate zilele".
 

Am coborât pe aceleaşi scări pe care a fost dus la mijlocul lui noiembrie 1951 pentru a fi izolat. A doua celulă de la parter, pe stânga, are numărul 13.

Celula 13 unde a murit episcopul Anton Durcovici.

Aici am intrat cu sfială. Este celula în care a murit episcopul. Amintindu-ne de cele povestite de ep. Ioan Ploscaru ne-am gândit cum era celula pe vremea când a fost izolat episcopul în plină iarnă. Frig, la o fereastră lipsea geamul. În jumătatea dinspre ferestre, paturi pe care erau stivuite saltele pline cu paie. Patul episcopului era după uşă, lângă acesta un alt pat fără saltea cu o mătură de curăţat zăpada pe el şi mâncare: o gamelă în care era puţin griş cu urme de şoareci, două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci, o bucăţică de marmeladă din care gustase puţin. Gândindu-ne la toate acestea, l-am înţeles mai bine pe ep. Ioan Ploscaru care, după moartea şi înmormântarea ep. Durcovici, a făcut curăţenie în celulă: "Dintr-o singură privire am înţeles singurătatea şi mizeria în care a murit. Îmi simţeam inima strânsă de durere... Monseniorul Anton Durcovici a murit ca un martir, neavând altă asistenţă decât şoarecii închisorii".

Am dorit să vedem celulele 78 şi 43 din care au coborât ep. Ioan Ploscaru şi pr. Rafael Friedrich şi, în timp ce măturau pe coridor, au schimbat prin uşă câteva cuvinte cu episcopul muribund. Episcopul Ploscaru a stat mai întâi în celula 78 şi apoi a fost dus să stea singur în celula 43. Din aceste celule a ieşit să măture şi l-a auzit pe episcopul Durcovici spunând că îi este foame şi nu mai poate mânca nimic din ce i se dă, i-a cerut să se roage pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună. În ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească. În ziua de 10 decembrie, probabil dimineaţă, înştiinţat că episcopul este pe moarte, din celula 78 a ieşit la măturat pr. Rafael Friedrich. Intrând în dialog cu episcopul, prin uşă i-a auzit glasul stins: "Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!" (Mor de foame şi de sete! Dă mi dezlegarea!). Toate acestea le-am rememorat vizitând celulele 78 şi 43 şi apoi stând în faţa celulei cu numărul 13.
 

Ferestrele cu obloane din partea de nord

În curtea mică interioară am văzut ferestrele cu obloane din partea de nord. Ne-am uitat îndelung la ferestrele a patra şi a cincea de la parter (celula 13) şi de la etajul I (celula 44) şi am înţeles mai mult că soarele nu era prietenos cu această zonă. Am mers în curtea mare şi ne-am imaginat cum, după moartea episcopului, au aruncat în căruţă sicriul, lopeţile, cazmalele şi grebla, şi cum a doua zi au ars paiele din saltea şi i-au întins, în curtea cealaltă, zeghea spălată pe stiva de lemne. Am văzut apoi poarta mare pe care, în noapte, a ieşit căruţa cu sicriul.
 

Ne-am gândit la drumul făcut cu căruţa spre cimitirul oraşului, ne-am îndreptat spre acest cimitir căutând să identificăm zona în care a fost înmormântat episcopul. Zona ruteană din faţa copacilor este într-adevăr liberă de la capelă până aproape unde se termină gardul de la eroii sovietici.
 

Părintele rutean, dr. Nicolae Lauruc, ne-a confirmat că această zonă acum 24 de ani când a devenit paroh al comunităţii era mai mare, cu morminte răsfirate în partea dinspre interiorul cimitirului, înmormântările rutenilor făcându-se mai mult în partea cealaltă a cimitirului (zona ortodoxă) unde mai există o capelă a comunităţii. De asemenea, ne-a spus că atunci când a făcut capela nouă a obţinut aprobarea de a muta gardul de la eroii sovietici mai în spate. În cimitirul eroilor sovietici sunt şi morminte ale eroilor ucraineni, părintele precizând că terenul a aparţinut rutenilor.
 

Cimitirul rutean (distanţa dintre copaci şi morminte)

Groparul, care are casa în marginea dinspre şosea a cimitirului, şi oameni de diferite vârste care erau în cimitir ne-au declarat că atunci când s-a săpat fundaţia pentru capelă s-au găsit oase.
 

Am văzut că în apropiere, mai precis în spatele zidului unde se termină cimitirul sovietic, fiind deja în zona catolică a cimitirului, este un alt spaţiu liber (mai ascuns) unde puteau fi înmormântaţi deţinuţii.
 

Ne-am rugat în acest cimitir, am făcut fotografii şi am luat pământ pentru a fi pus în muzeul de la Iaşi, dedicat memoriei episcopului.
 

Am vizitat, de asemenea, cimitirul evreiesc şi cimitirul reformat. Am stat de vorbă cu cei care se ocupă de aceste cimitire şi am înţeles că este mai puţin probabil ca deţinuţii să fi fost înmormântaţi aici. Aceasta fie pentru că nu sunt zone libere aşa de ascunse, fie pentru că ar fi fost greu de acceptat să fie înmormântaţi oameni care nu erau din cultul respectiv. În plus, aceste cimitire nu erau cunoscute sub denumirea de cimitirul oraşului, expresie prin care Vasile Ciolpan indică unde i-a înmormântat pe primii deţinuţi decedaţi.

Pr. Cornel Cadar

Scările spre celula 13

Celula 44

Celula 44

 

Intrările de la celulele 78 şi 43 (actualmente 42) din care ep. Ioan Ploscaru şi pr. Rafael Friedrich au mers să vorbească cu ep. Durcovici prin uşă.

 

Locul în care a murit ep. Anton Durcovici

Închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, celula 13 în prezent

* * *

Secţiunea "Ep. Anton Durcovici" (in memoriam) pe www.ercis.ro

lecturi: 80.