În misterul Înălţării

Toată speranţa lumii

De Inos Biffi

Mărturisim în Crez: Isus "a treia zi a înviat din morţi, s-a suit la cer, şade de-a dreapta Tatălui". După Paşte, care l-a sustras din condiţia pământească şi l-a aşezat în starea gloriei, el este încă în contact, în mod deosebit în la masă, cu discipolii săi. Aşa cum scrie Luca: "După pătimirea sa, el li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 1,3). Apoi, la apariţia unui nor, indicator caracteristic al teofaniilor divine, este luat din ochii lor. "Cristos Isus a murit - scrie Paul - dar, mai mult, a şi înviat, este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi" (Rom 8,34). Gloria lui Isus aşezat la Tatăl este semnul că lucrarea sa este împlinită: de fapt, aceasta urmărea preamărirea cerească a omenităţii, pornind de la aceea exemplară, adică omenitatea Fiului lui Dumnezeu venit să asume, ba chiar să creeze în mod exemplar în el însuşi omenitatea cu destinul său glorios.

În primul său moment, meditaţia noastră despre misterul înălţării se opreşte, aşadar, pentru a analiza cu uimire coborârea din cer. Noi nu reuşim să înţelegem motivaţia întrupării, să pătrundem motivul acestei solidarităţi divine cu omul, al acestei iubiri, aproape că am spune al acestei pasiuni, a lui Dumnezeu faţă de om. Astăzi cuvântul "solidaritate" se află, până la monotonie, pe buzele tuturor; şi, totuşi, nu i-am percepe natura şi însemnătatea dacă nu am face referinţă la solidaritatea precedentă şi originară, cea divină, pe care este întemeiată toată consistenţa şi toată speranţa lumii şi a istoriei.

Dacă vestitorii Evangheliei ar uita-o, n-ar avea nicio veste bună de predicat; şi ar deveni în mod mortal plictisitori. Păstorii care ar ignora-o, n-ar fi conducători credibili ai poporului lui Dumnezeu, în timp ce de la catedrele lor teologii n-ar introduce la înţelegerea credinţei şi ar fi reduşi la propunerea de teorii, dacă nu alienate, de niciun interes.

În sărbătoarea Înălţării - "eveniment de comemorat", spunea Newman într-o predică dedicată acestei sărbători, cu "stupoare, uimire, teamă, umilinţă, credinţă necondiţionată şi adoraţie" - se înalţă la cer acela care din iubire şi milostivire coborâse de acolo. Şi astfel omenirea - începând de la aceea a lui Isus, mort şi înviat - este introdusă în intimitatea vieţii trinitare, pentru că toată omenirea se înalţă cu el la Tatăl. Iată pentru ce astăzi se celebrează umanismul creştin, care este unicul umanism adevărat.

Nu există motiv de tristeţe în această sustragere a Celui Înviat de la vederea şi de la conversaţia vizibilă a discipolilor. În realitate, tocmai pentru că este glorios în ceruri, el rămâne cu discipolii săi pe toată perioada timpului: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Cu înălţarea sa la cer şi glorificarea sa, Isus devine, apoi, mijlocitorul nostru permanent şi indispensabil. Toată speranţa lumii se sprijină pe rugăciunea sa; dacă ar înceta să se roage, lumea ar cădea în dezolare şi s-ar distruge. Şi dacă, din cauza vicisitudinilor sale adesea neprevăzute şi neliniştitoare, timpul poate să fie motiv de nelinişte şi de teamă, în realitate, pacea noastră profundă nu este tulburată. Este ceea ce tot Newman predica credincioşilor săi din Saint Mary's: "Ne este suficient să ştim că Răscumpărătorul nostru este viu, că a venit pe pământ şi că va veni din nou. Pe el riscăm totul; noi putem să ne punem cu recunoştinţă în mâinile sale, cu interesele noastre din timpul prezent, cu cele din veşnicie; şi cu interesele celor care ne sunt dragi". Nicio situaţie - "tulburare, angoasă, persecuţie, foame, goliciune, pericole, săbii" - nu vor avea vreodată puterea de a ne despărţi şi a ne smulge de la Isus (Rom 8,35). De asemenea, din gloria sa la dreapta Tatălui, Isus ni-l trimite pe Duhul Sfânt, rodul împlinit al operei sale de mântuire. Fără Duhul Sfânt omenirea ar fi aridă, sterilă şi în mod iremediabil săracă. Duhul este darul pe care Cristos ni-l trimite din cer ca să constituie adevărata noastră bogăţie, deoarece din acest dar provine şi se revarsă orice har. Şi, în această privinţă, putem fixa o consideraţie care nu este entuziasmantă, aceea despre idioţenia mentală, care ne marchează, sau ar putea să ne marcheze, când s-ar stinge sau s-ar înceţoşa în noi conştiinţa binelui inegalabil pe care Tatăl şi Fiul, dăruindu-ni-l pe Duhul, ni l-au destinat. Noi, sub trecerea zilnică a unei vieţi normale şi lipsite de lucruri deosebite, suntem purtătorii unei comori extraordinare, pe care numai Dumnezeu poate s-o evalueze şi s-o estimeze în mod perfect.

În sfârşit, Isus se înalţă la cer pentru a ne pregăti un loc (cf. In 14,2): de fapt, fiecare aranjare pe pământ este precară şi trecătoare, incomodă şi dezamăgitoare. Şi motivul nu este atât faptul că suntem nişte oameni care nu pot fi mulţumiţi, cât în schimb faptul că destinul nostru definitiv este ceresc. Am fost creaţi în timp, dar aleşi pentru veşnice. Acestea sunt gânduri înălţătoare, trezite în noi de misterul înălţării lui Cristos, destinat să devină misterul nostru.

(După L'Osservatore romano, 29 mai 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.