Căsătoria, o operă "artizanală"

Câteva adnotări pornind de la recenta scrisoare a papei către familii

De Piotr Mazurkiewicz

În Anul Familiei, papa Francisc a trimis o "Scrisoare către familii". Un gest asemănător se datorează fericitului Ioan Paul al II-lea care, exact cu 30 de ani în urmă, s-a adresat familiilor din toată lumea cu scrisoarea "Gratissimam sane". Confruntând cele două documente, uimeşte imediat diferenţa în lungimea lor. Ioan Paul al II-lea dorea să explice în mod îngrijit şi aprofundat teologia căsătoriei şi a familiei, căutând în acelaşi timp, împreună cu familiile, un răspuns pastoral la problemele pe care ele trebuie să le înfrunte. Papa Francisc vrea mai ales să informeze familiile cu privire la trei mari iniţiative ale Bisericii universale dedicate familiei: Adunarea generală extraordinară a Sinodului Episcopilor, convocată în octombrie 2014 pentru a discuta despre tema "Provocările pastorale asupra familiei în contextul evanghelizării"; Adunarea sinodală ordinară care va avea loc anul viitor; Întâlnirea Mondială a Familiilor la Philadelphia, care se va ţine în cursul anului 2015.

În timp ce papa Ioan Paul al II-lea arăta că ştie care era condiţia familiei creştine contemporane şi problemele prin care trece, pentru papa Francisc este nevoie înainte de toate de o mare muncă de diagnoză. "Aşadar să ne rugăm cu toţii împreună - cere papa Bergoglio - pentru ca, prin aceste evenimente, Biserica să parcurgă un adevărat drum de discernământ şi să adopte mijloacele pastorale adecvate pentru a ajuta familiile să înfrunte provocările actuale cu lumina şi forţa care vin din Evanghelie". În această direcţie mergea cererea papei Francisc adresată cardinalului Kasper: aceea de a nu oferi răspunsuri în discursul său de deschidere a recentului consistoriu extraordinar despre familie, ci de a provoca întrebări.

Şi întrebările sunt cunoscute. Multe au fost trimise prin intermediul chestionarului presinodal. De ce le este frică tinerilor să se căsătorească? Cum trebuie schimbată pregătirea la sacramentul căsătoriei aşa încât soţii să poată înfrunta mai bine dificultăţile vieţii familiale şi să colaboreze mai mult cu harul sacramental? Cum să se diminueze numărul divorţurilor? Cum să se încurajeze părinţii la o mai mare deschidere la darul lui Dumnezeu, care este fiecare copil? De ce într-o Biserică locală numărul catolicilor scade într-o generaţie cu 20-30%? Cum trebuie ajutată familia ca să fie un loc eficace de evanghelizare, în special pentru proprii copii? Cum trebuie să se ajute efectiv cuplurile aflate în criză ca să salveze iubirea lor? Cum trebuie să se arate preocupare faţă de cel care a fost părăsit de soţ? Cum trebuie însoţite persoanele divorţate care astăzi trăiesc unirile civile?

Probabil că papa Francisc a furnizat explicaţia cea mai completă până astăzi despre iubirea umană răspunzând la întrebările logodnicilor, pe care i-a întâlnit în "Sfântul Petru" la 14 februarie, sărbătoarea sfântului Valentin. Trăind în "cultura provizoriului", tinerilor le este frică să facă alegeri definitive. Le este frică de o angajare care depăşeşte cei "zece ani", dar şi să fie trataţi, într-o zi, ca "rebuturi". Şi "cultura rebutului" este o frază folosită de mai multe ori în textele pontificale. Nu numai în raport cu imigraţii şi săracii. Papa foloseşte acest termen referindu-se şi la copiii nenăscuţi şi la părinţii bătrâni. În aceste situaţii există riscul de a trata cealaltă persoană întocmai ca "un rebut". Aşadar pare raţional să se folosească această expresie şi în contextul soţilor şi al copiilor abandonaţi.

Inima îndrăgostită caută în mod instinctiv iubirea care "toate le iartă, toate le crede, toate le suportă", şi vrea să iubească "pentru totdeauna". Papa observă că această iubire nu se construieşte "pe nisipul sentimentelor", ci cere "un drum spiritual zilnic, făcut din paşi - paşi mici"; căsătoria este "o lucrare artizanală, o lucrare de giuvaiergerie, pentru că soţul are misiunea de a o face pe soţie mai femeie şi soţia are misiunea de a-l face pe soţ mai bărbat". În iubire nu e vorba numai de a construi o casă confortabilă pe pământ, ci de a face un pelerinaj comun în credinţa spre casa Tatălui care este în ceruri. Iubirea este preocuparea conform căreia niciunul dintre "aproapele" noştri să nu fie absent în casa din cer.

Charles Péguy compară evanghelizarea cu picătura de apă sfinţită pe care, intrând în biserică, o dăruim unul altuia făcând semnul crucii. Din mână în mână, de la un deget la altul, de la o generaţie la alta, până la sfârşitul lumii. În acest mod milostivirea lui Dumnezeu merge "din generaţie în generaţie", din tată în fiu şi nepot, din mamă în fiică şi nepoată. Contrar "culturii provizoriului", până la sfârşitul lumii.

(După agenţia SIR, 12 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.