În aşteptarea Paştelui credinciosul participă la victoria lui Isus asupra diavolului

Timpul potrivit

De Inos Biffi

Postul Mare ne anunţă că este aproape comemorarea solemnă a Paştelui lui Cristos, care reprezintă inima anului sacru. Şi pentru a ne pregăti la ea se ocupă în mod fericit anul liturgic: această capodoperă de teologie şi de fantezie care, în varietatea ciclurilor sale, a accentelor sale şi a culorilor sale, ne expune şi ne desfăşoară misterele lui Isus, care sunt substanţa timpului sacru şi răscumpărare providenţială dintr-o nesocotită monotonie de săptămâni fără scopuri finale. Pentru a ne dispune la "sărbătoarea mântuirii universale" - aşa cum sfântul Ambrozie numeşte Paştele (Epistola XXIII, 22) - Biserica ne încredinţează, de fapt, "timpul potrivit" (2Cor 6,2) al unei serii de zile - patruzeci mai exact, conform unui număr biblic şi tainic - care trebuie petrecute în deşert, în compania lui Isus.

Nu este vorba de a părăsi locurile şi întâlnirile obişnuite: deşertul este, înainte de toate, un loc interior, un spaţiu creat de voinţa noastră, care îşi propune convertirea vieţii, ascultarea mai atentă şi mai asiduă a cuvântului lui Dumnezeu, discriminarea răului care este în noi şi intenţia de a ne elibera de el. Este modul cu care participăm la victoria lui Isus, care a dizolvat cu fermitate hotărâtă seducţia diavolului. Acesta îi propunea un mesianism uşor, fără cruce, antitetic planului divin, conform căruia mântuirea provine în schimb din încrederea în Evanghelie, din parcurgerea căii umilirii, dintr-o sărăcie fără putere şi mai ales din absoluta adoraţie a lui Dumnezeu. De fapt, la rădăcina oricărui păcat este neîncrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. Prima ispită a diavolului constă mereu în a insinua în suflet îndoiala cu privire la Dumnezeu, ca şi cum acesta îl înşeală pe om de teamă să nu devină asemenea Lui. Este sugestia care s-a infiltrat la început în inima bărbatului şi a femeii şi confirmată de noi atunci când nu ne încredem în El; când îl concepem ca ostil sau opus; şi, iarăşi, când nu înţelegem creaţia ca un act de iubire pură şi gratuită, cu consecinţa că îl judecăm pe Dumnezeu drept concurentul nostru şi riscul nostru, şi înlocuim recunoştinţa fericită cu resentimentul, deranjul, în aspiraţia efemeră şi tragică de a fi Dumnezeu.

Primul păcat constă tocmai în a nu se bucura cu recunoştinţă de faptul de a fi creaturi ale lui Dumnezeu, în a nu-l recunoaşte pe Dumnezeu ca Domn, în a ceda ispitei de "a mânca din rodul pomului care se află în mijlocul grădinii" (Gen 3,3), cu intenţia de a fi, astfel, criteriul sau măsura binelui şi a răului. Consecinţa este condiţia mizeră şi ruşinoasă a goliciunii, simbol al dezordinii, al frumuseţii originale stricate şi al comuniunii divine pierdute. Din acea neascultare originală a primului om a venit regalitatea morţii, indice şi rezultat al păcatului uman (Rom 5,12). Nici Israel n-a depăşit ispita, n-a avut încredere şi nu s-a hrănit din Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Omul care depăşeşte încercarea este în schimb Isus din Nazaret. El refuză să sature propriul post cu soluţia uşoară de a transforma pietrele în pâine, punându-se, astfel, în antiteză cu acea răzvrătire care, împotriva interdicţiei lui Dumnezeu, a luat din rod şi a mâncat. Exact învingând prima ispită, Isus manifestă voinţa sa de a intra pe drumul crucii, de a primi acea "cunoaştere" care nu este aproape răpită lui Dumnezeu, ci primită de la el, ca mister, ca înţelepciune pe care în mod instinctiv Adamul natural, care este în noi, o numeşte ignoranţă şi prostie.

În afară de a nu se încrede în Dumnezeu, omul este înclinat să ceară de la el minuni, semne evidente şi spectaculoase ale prezenţei sale, punându-l astfel la încercare pe Dumnezeu însuşi. În deşert Isus trece prin această ispită dar nu este învins de ea. Nu se lasă înşelat de propunerea unui mesianism triumfal, a unei răscumpărări care să se desfăşoare în aplauze. Ar fi o supunere a lui Dumnezeu: un "a-l ispiti", în complăcerea propriei exhibiţii reuşite. Isus vrea să intre pe o altă cale şi să parcurgă itinerarul descumpănitor al celui care pierde, al celui care se loveşte şi se împiedică pe calea Calvarului, fără ca îngerii să-l sprijine. Pe cruce va muri în modul unuia care n-a fost ajutat, ci aparent abandonat. Va fi marele scandal pentru discipolii înşişi; aşa cum este scandal pentru noi de fiecare dată când credinţa noastră este lăsată fără semne evidente, gesturi răsunătoare, ci în abandonare. În Postul Mare Biserica imploră forţa de a persevera fără aplauze, de a nu pretinde să dispunem de Dumnezeu după propria plăcere.

În sfârşit, Isus nu se lasă înşelat de idolul puterii sau al posesiei, care coincide cu Satana şi cere o adoraţie implacabilă. "Toate împărăţiile lumii şi gloria lor" (Mt 4,8) nu-l atrag şi nu-l înşeală, şi nu doreşte dominarea asupra lor. Ceea ce-l interesează este "Împărăţia lui Dumnezeu", a cărei venire o vesteşte şi o procură. La sugestia posedării lor, reacţia sa este hotărâtă: "Pleacă, Satană!". Viaţa şi moartea lui Isus vor fi adoraţia sa absolută adusă lui Dumnezeu, fără ambiguităţi şi compromisuri. Fiecare păcat este în mod intrinsec o lipsă de disponibilitate de a-l adora pe Dumnezeu şi un cult al propriei puteri. În schimb lumea va fi mântuită de neputinţa Fiului lui Dumnezeu care împlineşte jertfirea de sine, în dăruirea perfectă, al cărei sacrament continuu el l-a lăsat Bisericii în Euharistie. Cu scopul de a ilustra sensul acestui "timp potrivit" şi de a-i conduce rugăciunea, inspiraţia poetică a Bisericii a creat un întreg ciorchine de imnuri. Amintim unul, de un autor anonim din secolul al X-lea. începe cu versul Nunc tempus acceptabile şi recită: "Acum străluceşte timpul potrivit, dat de Dumnezeu, / pentru a vindeca lumea bolnavă, / cu grija sobrietăţii. / Ziua mântuirii străluceşte de lumina nobilă a lui Cristos, / în timp ce abstinenţa vindecă inimile rănite de păcat. / Fă ca s-o respectăm în suflet şi în trup, o, Dumnezeule, / pentru a ajunge cu moarte fericită la Paştele veşnic".

(După L'Osservatore romano, 5 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.