Vatican: Întâlnirea papei Francisc cu logodnicii

Vineri 14 februarie, în Piaţa "Sfântul Petru", Sfântul Părinte Francisc a întâlnit peste 20.000 de logodnici care se pregătesc pentru căsătorie, provenind din toate părţile lumii. Întâlnirea tinerelor perechi cu papa a fost promovată de Consiliul Pontifical pentru Familie şi a fost precedată de un moment de mărturii, muzică şi poezie. La ora 12.30, papa a sosit în piaţă şi a dialogat cu trei perechi de logodnici. Publicăm în continuare textul dialogului:

Întrebarea 1: Frica de acel "pentru totdeauna"

Sanctitate, astăzi mulţi cred că a-şi promite fidelitate pentru toată viaţa este o angajare prea dificilă; mulţi simt că provocarea de a trăi împreună pentru totdeauna este frumoasă, fascinantă, dar prea exigentă, aproape imposibilă. V-am cere cuvântul dumneavoastră pentru a ne lumina cu privire la acest lucru.

Mulţumesc pentru mărturie şi pentru întrebare. Vă explic: ei mi-au trimis întrebările dinainte... Se înţelege... Şi astfel eu am putut să reflectez şi să gândesc un răspuns un pic mai solid.

Este important să vă întrebaţi dacă este posibil să vă iubiţi "pentru totdeauna". Aceasta este o întrebare pe care trebuie s-o punem: este posibil să vă iubiţi "pentru totdeauna"? Astăzi multor persoane le este frică să facă alegeri definitive. Un tânăr îi spunea episcopului său: "Eu vreau să devin preot, dar numai pentru zece ani". Îi era frică de o alegere definitivă. Dar este o frică generală, proprie culturii noastre. A face alegeri pentru toată viaţa pare imposibil. Astăzi totul se schimbă rapid, nimic nu durează îndelung... Şi această mentalitate îi face pe mulţi care se pregătesc pentru căsătorie să spună: "stăm împreună atât timp cât durează iubirea", şi apoi? Multe salutări şi ne vedem... Şi astfel se termină căsătoria. Dar ce înţelegem prin "iubire"? Numai un sentiment, o stare psihofizică? Desigur, dacă este asta, nu se poate construi deasupra ceva solid. Dar dacă în schimb iubirea este o relaţie, atunci este o realitate care creşte şi putem spune şi ca exemplu că se construieşte ca o casă. Şi casa se construieşte împreună, nu singuri! A construi aici înseamnă a favoriza şi a ajuta creşterea. Dragi logodnici, voi vă pregătiţi să creşteţi împreună, să construiţi această casă, pentru a trăi împreună pentru totdeauna. Să nu voiţi s-o întemeiaţi pe nisipul sentimentelor care pleacă şi vin, ci pe stânca iubirii adevărate, iubirea care vine de la Dumnezeu. Familia se naşte din acest proiect de iubire care vrea să crească aşa cum se construieşte o casă care să fie loc de afect, de ajutor, de speranţă, de sprijin. Aşa cum iubirea lui Dumnezeu este stabilă şi pentru totdeauna, tot aşa şi iubirea care întemeiază familia vrem ca să fie stabilă şi pentru totdeauna. Vă rog, nu trebuie să ne lăsăm învinşi de "cultura provizoriului"! Această cultură care astăzi ne invadează pe toţi, această cultură a provizoriului. Asta nu merge!

Aşadar, cum se vindecă această frică de acel "pentru totdeauna"? Se vindecă zi de zi încrezându-ne în Domnul Isus într-o viaţă care devine un drum spiritual zilnic, făcut din paşi - paşi mici, paşi de creştere comună - făcut din angajarea de a deveni femei şi bărbaţi maturi în credinţă. Pentru că, dragi logodnici, acel "pentru totdeauna" nu este numai o chestiune de durată! O căsătorie nu este reuşită numai dacă durează, ci este importantă calitatea sa. A sta împreună şi a şti să se iubească pentru totdeauna este provocarea soţilor creştini. Îmi vine în minte minunea înmulţirii pâinilor: şi pentru voi Domnul poate să înmulţească iubirea voastră şi să v-o dăruiască proaspătă şi bună în fiecare zi. El are o rezervă de iubire infinită! El vă dăruieşte iubirea care stă la temelia unirii voastre şi în fiecare zi o reînnoieşte, o întăreşte. Şi o face şi mai mare atunci când familia creşte cu copiii. În acest drum este importantă, este necesară rugăciunea, mereu. El pentru ea, ea pentru el şi amândoi împreună. Cereţi-i lui Isus să înmulţească iubirea voastră. În rugăciunea Tatăl Nostru noi spunem: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, Doamne". Soţii pot învăţa să se roage şi astfel: "Iubirea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, Doamne", pentru că iubirea zilnică a soţilor este pâinea, adevărata pâine a sufletului, aceea care-i susţine pentru a merge înainte. Şi rugăciunea: putem face proba pentru a şti dacă ştim s-o spunem? "Iubirea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, Doamne". Toţi împreună! [logodnicii: "Iubirea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, Doamne"]. Aceasta este rugăciunea logodnicilor şi a soţilor. Învaţă-ne să ne iubim, să ne vrem binele! Cu cât vă veţi încrede mai mult în El, cu atât iubirea voastră va fi "pentru totdeauna", capabilă să se reînnoiască şi va învinge orice dificultate. Asta m-am gândit că voiam să vă spun, răspunzând la întrebarea voastră. Mulţumesc!

Întrebarea 2: A trăi împreună: "stilul" vieţii matrimoniale

Sanctitate, a trăi împreună în toate zilele este frumos, dă bucurie, susţine. Însă este o provocare ce trebuie înfruntată. Credem că trebuie să învăţăm să ne iubim. Există un "stil" al vieţii de cuplu, o spiritualitate a cotidianului pe care vrem s-o învăţăm. Ne puteţi ajuta în asta, Sfinte Părinte?

A trăi împreună este o artă, un drum răbdător, frumos şi fascinant. Nu se termină când v-aţi cucerit unul pe altul... Dimpotrivă, chiar atunci începe! Acest drum de fiecare zi are reguli care se pot rezuma în aceste trei cuvinte pe care tu le-ai spus, cuvinte pe care le-am repetat de atâtea ori familiilor: te rog - adică "pot?", ai spus tu - mulţumesc şi scuze.

"Pot? - Te rog". Este o cerere gentilă de a putea intra în viaţa altuia cu respect şi atenţie. Trebuie să învăţăm să cerem: pot să fac asta? Îţi place că facem aşa? Că luăm această iniţiativă, că educăm astfel pe copii? Vrei ca în seara asta să ieşim?... Deci, a cere permisiunea înseamnă a şti să intri cu respect în viaţa altora. Dar ascultaţi bine asta: a şti să intri cu respect în viaţa altora. Şi nu este uşor, nu este uşor. Uneori în schimb se folosesc maniere un pic grele, ca anumiţi bocanci de munte. Iubirea nu se impune cu duritate şi agresivitate. În Florilegiul sfântului Francisc se găseşte această expresie: "Să ştii că respectul este una dintre proprietăţile lui Dumnezeu... şi respectul este sora carităţii, care stinge ura şi păstrează iubirea" (cap. 37). Da, respectul păstrează iubirea. Şi astăzi în familiile noastre, în lumea noastră, adesea violentă şi arogantă, este nevoie de mult mai mult respect. Şi acesta poate să înceapă acasă.

"Mulţumesc". Pare uşor de rostit acest cuvânt, dar ştim că nu este aşa... Însă este important! Îi învăţăm pe copii, dar apoi îl uităm! Recunoştinţa este un sentiment important! Odată, o bătrână îmi spunea la Buenos Aires: "recunoştinţa este o floare care creşte în pământ nobil". Este necesară nobleţea sufletului pentru ca să crească această floare. Vă amintiţi de Evanghelia lui Luca? Isus vindecă zece bolnavi de lepră şi apoi numai unul se întoarce pentru a spune mulţumesc lui Isus. Şi Domnul spune: ceilalţi nouă unde sunt? Acest lucru este valabil şi pentru noi: ştim să mulţumim? În relaţia voastră şi mâine în viaţa matrimonială, este important de a ţine vie conştiinţa că cealaltă persoană este un dar al lui Dumnezeu, iar la darurile lui Dumnezeu se spune mulţumesc! Şi în această atitudine interioară a spune unul altuia mulţumesc reciproc, pentru orice lucru. Nu este un cuvânt gentil care trebuie folosit cu străinii, pentru a fi educaţi. Trebuie ştiut să se spună mulţumesc, pentru a merge înainte bine împreună în viaţa matrimonială.

Al treilea: "Scuze". În viaţă facem atâtea erori, atâtea greşeli. Le facem cu toţii. Dar oare aici este cineva care n-a făcut niciodată o greşeală? Să ridice mâna dacă este cineva aici: o persoană care n-a făcut niciodată o greşeală? Toţi facem greşeli! Toţi! Probabil nu există zi în care să nu facem vreo greşeală. Biblia spune că şi cel mai drept păcătuieşte de şapte ori pe zi. Şi astfel noi facem greşeli... Iată deci necesitatea de a folosi acest cuvânt simplu: "scuze". În general fiecare dintre noi este gata să-l acuze pe celălalt şi să se justifice pe sine însuşi. Asta a început de la părintele nostru Adam, când Dumnezeu îl întreabă: "Adame, tu ai mâncat din rodul acela?". "Eu? Nu! Ea e cea care mi-a dat!". A-l acuza pe celălalt pentru a nu spune "scuze", "iertare". Este o istorie veche! Este un instinct care stă la originea atâtor dezastre. Să învăţăm să recunoaştem greşelile noastre şi să cerem scuze. "Scuze dacă astăzi am ridicat tonul"; "scuze dacă am trecut fără să salut"; "scuze dacă am întârziat", "dacă săptămâna asta am fost aşa de tăcut", "dacă am vorbit prea mult fără să ascult niciodată"; "scuze, am uitat"; "scuze, eram supărat şi m-am luat de tine"... Atâtea "scuze" pe zi noi putem să spunem. Şi astfel creşte o familie creştină. Ştim cu toţii că nu există familie perfectă şi nici soţul perfect sau soţia perfectă. Să nu vorbim despre soacra perfectă... Existăm noi, păcătoşii. Isus, care ne cunoaşte bine, ne învaţă un secret: să nu terminăm niciodată o zi fără a ne cere iertare, fără ca pacea să se întoarcă în casa noastră, în familia noastră. Este obişnuită cearta între soţi, dar mereu există ceva, ne-am certat... Poate că v-aţi supărat, poate că a zburat o farfurie, dar vă rog amintiţi-vă de asta: să nu terminaţi niciodată ziua fără a face pace! Niciodată, niciodată, niciodată! Acesta este un secret, un secret pentru a păstra iubirea şi pentru a face pace. Nu este necesar a face un discurs frumos... Uneori un astfel de gest şi... s-a făcut pace. A nu termina niciodată... pentru că dacă tu termini ziua fără a face pace, ceea ce ai înăuntru, ziua următoare este rece şi dură şi este mai dificil a face pace. Amintiţi-vă bine: să nu terminaţi niciodată ziua fără a face pace! Dacă învăţăm să ne cerem scuze şi să ne iertăm reciproc, căsătoria va dura, va merge înainte. Când vin la audienţe sau la Liturghie aici la "Sfânta Marta" soţii bătrâni, care aniversează 50 de ani, eu pun întrebarea: "Cine pe cine a suportat?" Este frumos acest lucru! Toţi se privesc, mă privesc şi îmi spun: "Amândoi!". Şi acest lucru este frumos! Aceasta este o mărturie frumoasă!

Întrebarea 3: Stilul celebrării Căsătoriei

Sanctitate, în acest luni facem multe pregătiri pentru nunta noastră. Ne puteţi da vreun sfat pentru a celebra bine căsătoria noastră?

Faceţi în aşa fel încât să fie o adevărată sărbătoare - deoarece căsătoria este o sărbătoare - o sărbătoare creştină, nu o sărbătoare mondenă! Motivul cel mai profund al bucuriei din ziua aceea ni-l indică Evanghelia lui Ioan: vă amintiţi de minunea de la nunta din Cana? La un moment dat vinul se termină şi sărbătoarea pare stricată. Imaginaţi-vă să termini sărbătoare bând ceai! Nu, nu merge! Fără vin nu este sărbătoare! La sugestia Mariei, în acel moment Isus se revelează pentru prima dată şi dă un semn: transformă apa în vin şi, făcând astfel, salvează sărbătoarea de nuntă. Ceea ce s-a întâmplat la Cana în urmă cu două mii de ani se întâmplă în realitate la fiecare sărbătoare nupţială: ceea ce va face deplină şi profund adevărată căsătoria voastră va fi prezenţa Domnului care se revelează şi dăruieşte harul său. Prezenţa sa oferă "vinul bun", El este secretul bucuriei depline, aceea care încălzeşte inima cu adevărat. Este prezenţa lui Isus la acea sărbătoare. Ca să fie o sărbătoare frumoasă, dar cu Isus! Nu cu spiritul lumii, nu! Asta se simte, când Domnul nu este acolo.

Însă în acelaşi timp este bine ca să fie sobră căsătoria voastră şi să facă să iasă în evidenţă ceea ce este cu adevărat important. Unii sunt mai preocupaţi de semnele exterioare, de ospăţ, de fotografii, de haine şi de flori... Sunt lucruri importante la o sărbătoare, dar numai dacă sunt capabile să indice adevăratul motiv al bucuriei voastre: binecuvântarea Domnului asupra iubirii voastre. Faceţi în aşa fel încât, ca vinul de la Cana, semnele exterioare ale sărbătorii voastre să reveleze prezenţa Domnului şi să vă amintească vouă şi tuturor originea şi motivul bucuriei voastre.

Dar este ceva ce tu ai spus şi pe care vreau să-l iau din zbor, pentru că nu vreau să-l las să treacă. Căsătoria este şi o muncă de toate zilele, aş putea spune o muncă artizanală, o muncă de bijutier, pentru că soţul are misiunea de a o face mai femeie pe soţie şi soţia are misiunea de a-l face mai bărbat pe soţ. A creşte şi în umanitate, ca bărbat şi ca femeie. Şi asta se face între voi. Asta se numeşte a creşte împreună. Asta nu vine din aer! Domnul binecuvântează asta, dar vine din mâinile voastre, din atitudinile voastre, din modul de a trăi, din modul de a vă iubi. A face să crească! A face mereu în aşa fel încât celălalt să crească. A lucra pentru asta. Şi astfel, nu ştiu, mă gândesc la tine că într-o zi vei merge pe strada din localitatea ta şi oameni vor spune: "Dar uite la aceea ce femeie frumoasă, ce puternică!....". "Cu soţul pe care-l are, se înţelege!". De asemenea şi ţie: "Uite la acela, cum este!...". "Cu soţia pe care o are, se înţelege!". Asta este, a ajunge la asta: a face să crească împreună, unul pe celălalt. Şi copiii vor avea această moştenire că au avut un tată şi o mamă care au crescut împreună, făcându-se - unul pe altul - mai bărbat şi mai femeie!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

lecturi: 32.