Fecioara Maria este mamă în orice suferinţă fizică şi spirituală

De Osvaldo Rinaldi

În fiecare an la 11 februarie se celebrează dubla dată a comemorării Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes şi a Zilei Mondiale a Bolnavului. Mesajul pentru această zi are ca temă: Credinţă şi caritate: "Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi" (1In 3,16).

Înainte de toate este interesant de reflectat asupra motivului pentru care ziua bolnavului este asociată la comemorarea Sfintei Fecioare Maria. La această întrebare se poate răspunde interogându-ne cu privire la adevărata identitate a bolnavului şi la sensul suferinţei. Şi pentru a găsi un răspuns trebuie să readucem în mintea noastră epilogul vieţii pământeşti a lui Isus, când suferind şi muribund pe lemnul crucii, o încredinţează pe mama sa Maria discipolului Ioan, indicând-o ca Mamă a Bisericii (cf. In 19,25-27).

Într-o lume care îi refuză, îi ascunde şi îi marginalizează pe bolnavi, ca şi cum boala ar sfâşia şi demnitatea persoanei, Biserica uneşte această zi a bolnavului cu Sfânta Fecioară Maria, pentru a aminti că orice fiinţă umană suferindă este asociată la Cristos suferind pe cruce. Fiecare bolnav întrupează acea omenitate a lui Cristos care continuă să sufere pe pământ datorită refuzului, indiferenţei şi necredinţei omului în Dumnezeu.

Aşadar a o prezenta pe Fecioara Maria în faţa unui bolnav înseamnă a-i atribui bolnavului acea demnitate de om creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, un om chemat să intre pe poarta strâmtă şi întunecată a suferinţei, pentru a putea ajunge la lumina şi la bucuria cerului.

Maria nu este numai o referinţă la demnitatea şi la speranţa fiecărei fiinţei umane chemate să împărtăşească destinul de glorie al Fiului lui Dumnezeu. Maria este şi sprijin şi întărire pentru orice bolnav. Maria este cea care a rămas tăcută şi încrezătoare la picioarele crucii Fiului său divin. Şi acest fapt ne dăruieşte certitudinea că ea a fost, este şi va fi mereu aproape de fiecare om care face ultimii paşi ai pelerinajului pământesc, înainte de ajunge în braţele Tatălui.

Mâinile, privirea şi glasul Mariei sunt acea forţă maternă şi spirituală care ne însoţesc la întâlnirea definitivă şi veşnică în casa Tatălui. Maria, tocmai pentru că este prezentă pe patul de moarte al fiecărui om, este cea care naşte pentru fiii săi acel har spiritual, care îi va face creaturi noi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Maria, fiind regina familiei, doreşte ca fiecare existenţă umană, în orice fază a sa, să fie mereu susţinută înlăuntrul familiei. Familia este leagăn şi însoţire a oricărei vieţi umane. Este leagăn pentru că primeşte o viaţă nouă, dar este şi însoţire pentru că rămâne aproape şi dă speranţă bătrânilor săi care urmează să treacă la viaţa veşnică a cerului.

Iubirea Mariei trece prin iubirea fiecărui component al familiei. Pentru această nu trebuie deloc lăsaţi singuri cei care trăiesc ultimele momente din viaţa lor pământească. Muribunzii sunt asaltaţi de atâtea gânduri de disperare, de angoasă şi de frică. Acest întuneric poate să fie risipit de o apropiere tăcută şi iubitoare, care întăreşte sufletul bolnavului şi deschide inima la speranţa veşniciei. Acest a rămâne aproape este un mod pentru a exprima recunoştinţă, gratitudine şi speranţă pentru tot ceea ce fiecare component al familiei a primit în cursul vieţii petrecute împreună.

Astăzi din păcate asistăm tot mai frecvent la bătrâni lăsaţi singuri, pentru că sunt consideraţi o povară şi un deranj pentru familie. Despărţirile şi divorţurile nu numai că despart soţul şi soţia, dar creează o fractură profundă şi între părinţi şi copii. Familiile care rămân unite şi au primit copii sunt în general cele care se ocupă de părinţi la bătrâneţea lor. Darul primirii la viaţă nu este limitat numai la faptul de a fi deschişi şi a avea copii, ci se concretizează şi în a deschide porţile propriei inimi şi ale propriei case pentru părinţii bătrâni.

În schimb astăzi asistăm tot mai mult la certuri între fraţi şi este foarte obişnuit să se audă afirmaţii de tipul: eu i-am ţinut pe părinţii noştri două luni, acum e rândul tău să-i ţii pentru următoarele două luni; dacă nu-ţi convine să-l ţii pe tatăl nostru un pic şi acasă la tine, atunci îl punem într-o casă de odihnă; mama ta a devenit insuportabilă cu bătrâneţea, ameninţă liniştea noastră familială, riscăm să ne despărţim dacă lucrurile continuă în acest mod. Şi atunci când vine moartea, chiar aceia care n-au voit să se îngrijească de ruda lor bolnavă, sunt primii care au pretenţii cu privire la moştenire.

A rămâne aproape de un bolnav înseamnă a da viaţa, ajungând aproape la punctul de a o pierde, dar tocmai pentru aceasta primirea comportă o renaştere de sus, pentru că suntem vindecaţi de acele răni şi de acele plăgi primite şi provocate în decursul unei vieţi. Înseamnă un a rămâne aproape pentru a fi vindecaţi la contactul acelor răni, aşa cum i s-a întâmplat Mariei Magdalena care rămâne plângând în afara mormântului (cf. In 20,1.11) şi cum i s-a întâmplat apostolului Toma, când s-a văzut vindecat de necredinţa sa, atingând rănile lui Cristos Înviat (cf. In 20,26-29).

(După Zenit, 11 februarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.