Mesajul papei pentru Ziua Mondială a Bolnavului

Acel schimb de umanitate între sănătos şi bolnav

De Zygmunt Zimowski

Anul acesta celebrăm a XXII-a Zi Mondială a Bolnavului cu tema: "Credinţă şi caritatea - «...şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi» (1In 3,16)". Această zi, instituită de Ioan Paul al II-lea în comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, ne face s-o imităm pe Maria, Mama noastră, femeie de credinţă, în primirea luminii lui Dumnezeu, care ne permite să privim pe fiecare frate al nostru bolnav asemenea ei, cu ochii lui Cristos. Cu această ocazie, papa Francisc a adresat Bisericii şi în mod deosebit persoanelor bolnave şi tuturor celor care le acordă asistenţă şi îngrijire un mesaj în care printre altele a scris: "Biserica recunoaşte în voi, dragi bolnavi, o prezenţă specială a lui Cristos suferind. Este aşa: alături, ba chiar înlăuntrul suferinţei noastre este cea a lui Isus, care poartă împreună cu noi povara ei şi îi revelează sensul. Când Fiul lui Dumnezeu s-a urcat pe cruce, a distrus singurătatea suferinţei şi i-a luminat întunericul. Suntem puşi în acest fel în faţa misterului iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, care revarsă în noi speranţă şi curaj: speranţă, pentru că în planul lui Dumnezeu chiar şi noaptea durerii se deschide la lumina pascală; şi curaj, pentru a înfrunta orice adversitate în compania lui, uniţi cu el".

Aşadar toţi suntem chemaţi la această misiune, dar este clar că aceia care desfăşoară o profesie în domeniul sanitar, nu pot să nu se simtă angajaţi să fie deosebit de fideli faţă de această dimensiune fundamentală a vocaţiei creştine. Biserica, în fidelitate faţă de propria misiune de sprijinire a credincioşilor, chiar şi prin asociaţionismul catolic propriu lumii sanitare, se dedică îngrijirii celor suferinzi, oferind şi ajutorul spiritual necesar celor care se dedică slujirii lor. Asistenţa şi apropierea de cei bolnavi este o cale privilegiată de dialog cu toţi oamenii de bunăvoinţă, precum şi o ocazie unică de mărturie a coerenţei propriei credinţei. Suferinţa într-un anumit sens izolează: propria durere este netransferabilă. Însă lumina credinţei face totuşi din ea o ocazie a unui intens schimb interpersonal: bolnavul se deschide celorlalţi, de care are nevoie, şi ceilalţi se simt stimulaţi să i se dăruiască lui cu generozitate.

Însă această misiune nu aparţine numai lucrătorilor sanitari, deoarece în fiecare familie umană, mai devreme sau mai târziu şi în tonalităţi diferite, boala se face prezentă. Papa Francisc aminteşte după aceea că Fiul lui Dumnezeu făcut om n-a eliminat din experienţa umană boala şi suferinţă, ci, asumându-le în sine, le-a transformat şi le-a redimensionat. Le-a redimensionat pentru că nu mai au ultimul cuvânt, care în schimb este viaţa nouă în plinătate; le-a transformat pentru că în unire cu Cristos din negative pot să devină pozitive. Boala nu este numai una dintre multele realităţi negative pe care Cristos le învinge cu moartea sa răscumpărătoare; face parte şi din ansamblul durerii umane pe care el însuşi o îmbrăţişează pentru a o face să devină instrument al mântuirii noastre. Consecinţa păcatului devine astfel mijlocul înfrângerii sale. Dacă vrem cu adevărat, împreună cu Maria, să ne configurăm cu Fiul său, trebuie să fim în slujba creaturii suferinde, pentru a alina în măsura omeneşte posibilă durerea sa. Împreună cu Maria, Mama harului, suntem în măsură şi să vedem în fratele suferind şi nevoiaş pe Cristos însuşi şi să experimentăm în credinţă că duioşia noastră faţă de cel bolnav este duioşie dăruită lui Cristos.

În mesajul său papa ne aminteşte şi că "în virtutea Botezului şi Mirului suntem chemaţi să ne conformăm lui Cristos, Samariteanul milostiv al tuturor celor suferinzi". Ba chiar tocmai în aceasta "am cunoscut iubirea: el şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi suntem datori să ne dăm vieţile pentru fraţii noştri" (1In 3,16). Cum să învăţăm să avem şi noi această privire plină de o iubire care se concretizează în fapte? Cum să trăim şi noi în mod concret această duioşie faţă de fratele bolnav şi suferind?

Înainte de toate trebuie să ne amintim şi să practicăm mereu faptele de milostenie trupească şi spirituală. Caritatea este o adevărată şi autentică dovadă a deschiderii Bisericii faţă de ceilalţi. Viaţa, opera profesională şi pastoraţia trebuie să provină din inspiraţia spirituală, al cărei centru este contemplarea lui Cristos.

Însă "pentru a creşte în duioşie, în caritatea respectuoasă şi delicată - învaţă tot pontiful - noi avem un mode creştin spre care să ne îndreptăm cu siguranţă privirea. Este Mama lui Isus şi Mama noastră, atentă la glasul lui Dumnezeu şi la necesităţile şi dificultăţile fiilor săi". Această privire maternă are ca destinatari privilegiaţi pe fiii mai nevoiaşi, printre care au un loc proeminent persoanele bolnave.

Apoi papa Francisc întorcându-se la imaginea răstignirii, aminteşte că scena aceea ne face să înţelegem "că nu putem să-l iubim pe Dumnezeu dacă nu-i iubim pe fraţi". Cel care stă sub cruce împreună cu Maria învaţă să iubească asemenea lui Isus. Crucea este "certitudinea iubirii fidele a lui Dumnezeu faţă de noi. Crucea lui Cristos ne invită şi să ne lăsăm contagiaţi de această iubire, ne învaţă să-l privim mereu pe celălalt cu milostivire şi iubire, mai ales cel care suferă, cel care are nevoie de ajutor".

Intuiţia credinţei noastre trinitare, care ne permite să spunem că "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8), ne atrage la el, făcându-ne conştienţi că acest adevăr provine din iubire şi cere la rândul său iubire. Nu putem să-l iubim pe Dumnezeu dacă nu-i iubim pe fraţi! Şi cine iubeşte vrea binele celui iubit, nu poate să rămână indiferent, inactiv în faţa durerii sale. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu se ocupă de creatura sa suferindă: avem mărturia Crucii lui Cristos, în care se arată răspunsul lui Dumnezeu dat condiţiei noastre umane pătrunsă de durere şi moarte.

(După L'Osservatore romano, 11 februarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.