"Să nu ne fie frică niciodată de tandreţe"

Interviu cu papa Francisc despre Crăciun, foametea în lume, suferinţa copiilor, reforma Curiei, femeile cardinal, IOR şi apropiata călătorie în Ţara Sfântă

Andrea Tornielli (Vatican Insider)

"Crăciunul este pentru mine speranţă şi tandreţe...". Francisc relatează publicaţiei "La Stampa" primul său Crăciun ca episcop de Roma. Casa "Sfânta Marta", marţi, 10 decembrie, ora 12.50. Papa ne primeşte într-o sală de lângă sufragerie.

Întâlnirea va dura o oră şi jumătate. De două ori, în timpul colocviului, de pe faţa lui Francisc dispare seninătatea pe care toată lumea a învăţat s-o cunoască, atunci când aminteşte de suferinţa nevinovată a copiilor şi vorbeşte despre tragedia foametei în lume. În interviu, papa vorbeşte şi despre raporturile cu celelalte confesiuni creştine şi despre "ecumenismul sângelui" care le uneşte în persecuţie, aminteşte de problemele căsătoriei şi familiei care vor fi tratate de următorul Sinod, răspunde celui care l-a criticat din SUA definindu-l "un marxist" şi vorbeşte despre raportul dintre Biserică şi politică.

• Ce înseamnă Crăciunul pentru dumneavoastră?

"Este întâlnirea cu Isus. Dumnezeu a căutat mereu poporul său, l-a condus, l-a păzit, a promis să fie mereu aproape de el. În Cartea Deuteronomului citim că Dumnezeu merge cu noi, ne conduce de mână cum face un tată cu fiul. Acest lucru este frumos. Crăciunul este întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul său. Şi este şi o consolare, un mister de consolare. De atâtea ori, după Liturghia de la miezul nopţii, am petrecut câteva ore singur, în capelă, înainte de a celebra Liturghia din zori, cu acest sentiment de profundă consolare şi pace. Îmi amintesc odată aici la Roma, cred că era Crăciunul din 1974, o noapte de rugăciune după Liturghie în reşedinţa de la Centrul «Astalli». Pentru mine Crăciunul a fost mereu: contemplarea vizitei lui Dumnezeu la poporul său".

• Ce spune Crăciunul omului de astăzi?

"Ne vorbeşte despre tandreţe şi despre speranţă. Dumnezeu deschide mereu porţile, nu le închide niciodată. Este tăticul care ne deschide porţile. Al doilea: să nu vă fie frică de tandreţe. Atunci când creştinii uită de speranţă şi de tandreţe, devin o Biserică rece, care nu ştie unde se meargă şi se încâlceşte în ideologii, în atitudini lumeşti. În timp ce simplitatea lui Dumnezeu îţi spune: mergi înainte, eu sunt un Tată care te mângâie. Mi-e frică atunci când creştinii pierd speranţa şi capacitatea de a îmbrăţişa şi a mângâia. Probabil pentru aceasta, privind la viitor, vorbesc adesea despre copii şi despre bătrâni, adică despre cei mai lipsiţi de apărare. În viaţa mea de preot, mergând în parohie, am încercat mereu să transmit această tandreţe mai ales copiilor şi bătrânilor. Îmi face bine şi mă face să mă gândesc la tandreţea pe care Dumnezeu o are faţă de noi".

• Cum se poate crede că Dumnezeu, considerat de religii infinit şi atotputernic, se face aşa de mic?

"Părinţii greci o numea «synkatabasis», condescendenţa divină. Dumnezeu care coboară şi stă cu noi. Este unul dintre misterele lui Dumnezeu. La Betleem, în 2000, Ioan Paul al II-lea a spus că Dumnezeu a devenit un prunc total dependent de îngrijirile unui tată şi ale unei mame. Pentru aceasta Crăciunul ne dă atâta bucurie. Nu ne mai simţim singuri, Dumnezeu a coborât pentru a sta cu noi. Isus s-a făcut unul dintre noi şi pentru noi a îndurat pe cruce sfârşitul cel mai urât, cel al unui criminal".

• Crăciunul este adesea prezentat ca poveste dulceagă. Însă Dumnezeu se naşte într-o lume în care este atâta suferinţă şi mizerie.

"Ceea ce citim în evanghelii este o veste de bucurie. Evangheliştii au descris o bucurie. Nu se fac consideraţii despre lumea nedreaptă, despre cum Dumnezeu se naşte într-o astfel de lume. Toate acestea sunt rodul unei contemplaţii a noastre: săracii, pruncul care trebuie să se nască în lipsuri. Crăciunul n-a fost denunţarea nedreptăţii sociale, a sărăciei, ci a fost o veste de bucurie. Tot restul sunt consecinţe pe care noi le tragem. Unele corecte, altele mai puţin corecte, alte încă ideologizate. Crăciunul este bucurie, bucurie religioasă, bucurie a lui Dumnezeu, interioară, de lumină, de pace. Când nu ai capacitatea sau eşti într-o situaţie care nu-ţi permite să înţelegi această bucurie, se trăieşte sărbătoarea cu veselie lumească. Însă între bucuria profundă şi veselia lumească există diferenţă".

• Este primul dumneavoastră Crăciun, într-o lume în care nu lipsesc conflicte şi războaie...

"Dumnezeu nu dă niciodată un dar celui care nu este capabil să-l primească. Dacă ne oferă darul Crăciunului este pentru că toţi avem capacitatea de a-l înţelege şi de a-l primi toţi, de la cel mai sfânt la cel mai păcătos, de la cel mai curat la cel mai corupt. Chiar şi cel corupt are această capacitate: sărmanul, poate că este un pic ruginită capacitatea, dar o are. Crăciunul în acest timp de conflicte este o chemare a lui Dumnezeu, care ne oferă acest dar. Vrem să-l primim sau preferăm alte cadouri? Acest Crăciun într-o lume zbuciumată de războaie pe mine mă face să mă gândesc la răbdarea lui Dumnezeu. Virtutea principală a lui Dumnezeu explicată în Biblie e că el este iubire. El ne aşteaptă, niciodată nu încetează să ne aştepte. El oferă darul şi apoi ne aşteaptă. Asta se întâmplă şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Există unii care-l ignoră. Însă Dumnezeu este răbdător şi pacea, seninătatea nopţii de Crăciun este o reflexie a răbdării lui Dumnezeu cu noi".

• În ianuarie vor fi cincizeci de ani de la călătoria istorică a lui Paul al VI-lea în Ţara Sfântă. Dumneavoastră veţi merge?

"Crăciunul ne face mereu să ne gândim la Betleem, şi Betleem este într-un punct precis, în Ţara Sfântă unde a trăit Isus. În noaptea de Crăciun mă gândesc mai ales la creştinii care trăiesc acolo, la cei care au dificultăţi, la atâţia dintre ei care au trebuit să părăsească acel ţinut din diferite probleme. Dar Betleem continuă să fie Betleem. Dumnezeu a venit într-un punct determinat, într-o ţară determinată, a apărut acolo tandreţea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu. Nu putem să ne gândim la Crăciun fără a ne gândi la Ţara Sfântă. În urmă cu cincizeci de ani, Paul al VI-lea a avut curajul de a ieşi pentru a merge acolo şi astfel a început perioada călătoriilor papale. Şi eu doresc să merg acolo, pentru a-l întâlni pe fratele meu Bartolomeu, patriarh de Constantinopol, şi să comemorez cu el acest aniversar de cincizeci de ani reînnoind îmbrăţişarea dintre papa Montini şi Atenagora care a avut loc la Ierusalim în 1964. Ne pregătim".

• Dumneavoastră aţi întâlnit de mai multe ori copiii grav bolnavi. Ce puteţi spune în faţa acestei suferinţe nevinovate?

"Un maestru de viaţă pentru mine a fost Dostoievski şi acea întrebare a sa, explicită şi implicită, a circulat mereu în inima mea: de ce suferă copiii? Nu există explicaţie. Îmi vine această imagine: la un anumit punct din viaţa sa pruncul se «trezeşte», nu înţelege multe lucruri, se simte ameninţat, începe să pună întrebări tatălui sau mamei. Este vârsta acelor «de ce?». Însă când copilul întreabă, apoi nu ascultă tot ceea ce ai de spus, te aglomerează imediat cu noi «de ce?». Ceea ce el caută, mai mult decât explicaţia, este privirea tatălui care dă siguranţă. În faţa unui copil suferind, unica rugăciune care îmi vine este rugăciunea lui de ce. Doamne, de ce? El nu-mi explică nimic. Dar simt că mă priveşte. Şi astfel pot spune: tu ştii de ce, eu nu ştiu şi tu nu-mi spui, dar mă priveşti şi eu mă încred în tine, Doamne, mă încred în privirea ta".

• Vorbind despre suferinţa copiilor nu se poate uita tragedia celui care îndură foametea.

"Cu hrana care ne prisoseşte şi o aruncăm am putea să dăm de mâncare la foarte mulţi. Dacă am reuşi să nu risipim, să reciclăm mâncarea, foametea în lume ar diminua mult. M-a impresionat citind o statistică ce vorbeşte despre 10.000 de copii morţi de foame în fiecare zi în lume. Există atâţia copiii care plâng pentru că le este foame. Zilele trecute la audienţa de miercuri, în spatele unei grilaj era o tânără mamă cu copilul său de câteva luni. Când am trecut, copilul plângea tare. Mama îl mângâia. I-am spus: doamnă, cred că micuţului îi este foame. Ea a răspuns: da, ar fi timpul... Am răspuns: dar daţi-i de mâncare, vă rog! Ei îi era ruşine, nu voia să-l alăpteze în public, în timp ce trecea papa. Iată, aş vrea să spun acelaşi lucru omenirii: daţi de mâncare! Femeia aceea avea laptele pentru copilul său; în lume avem suficientă mâncare pentru a-i sătura pe toţi. Dacă lucrăm cu organizaţiile umanitare şi reuşim să fim cu toţii de acord să nu risipim mâncarea, făcând să ajungă la cel care are nevoie de ea, vom da o mare contribuţie pentru a rezolva tragedia foametei în lume. Aş vrea să repet omenirii ceea ce am spus acelei mame: daţi de mâncare celui căruia îi este foame! Speranţa şi tandreţea Naşterii Domnului ne zdruncină din indiferenţă".

• Câteva texte din "Evangelii gaudium" v-au adus acuzele ultraconservatorilor americani. Ce efect îi face unui papă să audă că este definit "marxist"?

"Ideologia marxistă este greşită. Însă în viaţa mea am cunoscut mulţi marxişti buni ca persoane şi pentru asta nu mă simt ofensat. Cuvintele care au uimit mai mult sunt cele despre economia care «ucide»"... "În exortaţie nu este nimic care să nu se găsească în Doctrina Socială a Bisericii. Nu am vorbit dintr-un punct de vedere tehnic, am încercat să prezint o fotografie a ceea ce se întâmplă. Singurul citat specific a fost pentru teoriile despre «recidiva favorabilă», conform cărora orice creştere economică, favorizată de piaţa liberă, reuşeşte să producă de la sine o mai mare egalitate şi incluziune socială în lume. Era promisiunea că atunci când paharul se va umple, va fi transbordat şi săracii vor beneficia de asta. În schimb se întâmplă că atunci când este plin, paharul în mod magic se măreşte şi astfel nu iese niciodată nimic pentru cei săraci. Aceasta a fost unica referinţă la o teorie specifică. Repet, nu am vorbit ca tehnician, ci conform Doctrinei Sociale a Bisericii. Şi asta nu înseamnă a fi marxist".

• Dumneavoastră aţi anunţat o "convertire a papalităţii". Întâlnirile cu patriarhii ortodocşi v-au sugerat vreo cale concretă?

"Ioan Paul al II-lea vorbise în mod şi mai explicit despre o formă de exercitare a primatului care să se deschidă la o situaţie nouă. Dar nu numai din punctul de vedere al raporturilor ecumenice, chiar şi în raporturile cu Curia şi cu Bisericile locale. În aceste prime nouă luni am primit vizita atâtor fraţi ortodocşi, Bartolomeu, Hilarion, teologul Zizioulas, coptul Tawadros: acesta din urmă este un mistic, intra în capelă, îşi scotea încălţămintea şi mergea să se roage. M-am simţit fratele lor. Au succesiunea apostolică, i-am primit ca fraţi episcopi. Este o durere că încă nu putem celebra Euharistia împreună, dar prietenia există. Cred că acesta este drumul: prietenie, muncă în comun şi rugăciune pentru unitate. Ne-am binecuvântat unul pe altul, un frate îl binecuvântează pe celălalt, un frate care se cheamă Petru şi celălalt se cheamă Andrei, Marcu, Toma...".

• Unitatea creştinilor este o prioritate pentru dumneavoastră?

"Da, pentru mine ecumenismul este prioritar. Astăzi există ecumenismul sângelui. În unele ţări îi ucid pe creştini pentru că poartă o cruce sau au o Biblie şi înainte de a-i ucide nu-i întreabă dacă sunt anglicani, luterani, catolici sau ortodocşi. Sângele este amestecat. Pentru cei care ucid, suntem creştini. Uniţi în sânge, chiar dacă între noi încă nu reuşim să facem paşii necesari spre unitate şi probabil încă n-a venit timpul. Unitatea este un har, care trebuie să fie cerut. Cunoşteam la Hamburg un paroh care urmărea cauza de beatificare a unui preot catolic ghilotinat de nazişti pentru că îi învăţa pe copii catehismul. După el, în şirul condamnaţilor, era un pastor luteran, ucis pentru acelaşi motiv. Sângele lor s-a amestecat. Acel paroh îmi povestea că a mers la episcop şi i-a spus: «Continui să urmăresc cauza, dar a amândurora, nu numai a catolicului». Acesta este ecumenismul sângelui. Există şi astăzi, este suficient să citim ziarele. Cei care îi ucid pe creştini nu-ţi cer cartea de identitate pentru a ştii în care Biserică ai fost botezat. Trebuie să luăm în considerare această realitate".

• În exortaţie dumneavoastră aţi invitat la alegeri pastorale prudente şi curajoase cât priveşte sacramentele. La ce vă refereaţi?

"Când vorbesc despre prudenţă nu mă gândesc la o atitudine paralizantă, ci la o virtute a celui care conduce. Prudenţa este o virtute de conducere. Şi curajul este virtute. Trebuie condus cu curaj şi cu prudenţă. Am vorbit despre Botez şi despre Împărtăşanie ca hrană spirituală pentru a merge înainte, care trebuie considerat un remediu şi nu o răsplată. Unii s-au gândit imediat la sacramentele pentru divorţaţii recăsătoriţi, dar eu nu am coborât în cazuri particulare: voiam doar să indic un principiu. Trebuie să încercăm mai mult să facilităm credinţa persoanelor decât s-o controlăm. Anul trecut în Argentina am denunţat atitudinea unor preoţi care nu botezau copiii mamelor necăsătorite. Este o mentalitate bolnavă".

• Şi cât priveşte divorţaţii recăsătoriţi?

"Excluderea de la Împărtăşanie pentru divorţaţii care trăiesc o a doua unire nu este o sancţiune. Este bine de amintit asta. Dar n-am vorbit despre asta în exortaţie".

• Va trata despre asta următorul Sinod al episcopilor?

"Sinodalitatea în Biserică este importantă: despre căsătorie în ansamblul ei vom vorbi în reuniunile consistoriului din februarie. Apoi tema va fi tratată la Sinodul extraordinar din octombrie 2014 şi iarăşi în timpul Sinodului ordinar din anul următor. În aceste ocazii multe lucruri se vor aprofunda şi se vor clarifica".

• Cum înaintează munca celor opt "consilieri" ai dumneavoastră pentru reforma Curiei?

"Munca este lungă. Cine voia să prezinte propuneri sau să trimită idei a făcut-o. Cardinalul Bertello a adunat părerile tuturor dicasteriilor vaticane. Am primit sugestii de la episcopii din toată lumea. În ultima reuniune, cei opt cardinali au spus că am ajuns la momentul de a prezenta propuneri concrete şi la următoarea întâlnire, în februarie, îmi vor încredinţa primele lor sugestii. Eu sunt mereu prezent la întâlniri, cu excepţia dimineţii de miercuri din cauza audienţei. Dar nu vorbesc, doar ascult, şi acest lucru îmi face bine. Un cardinal bătrân mi-a spus în urmă cu câteva luni: «Reforma Curiei dumneavoastră aţi început-o cu Liturghia zilnică la Sfânta Marta». Acest lucru m-a făcut să mă gândesc: reforma începe mereu mai întâi cu iniţiative spirituale şi pastorale decât cu schimbări structurale.

• Care este raportul corect între Biserică şi politică?

"Raportul trebuie să fie în acelaşi timp paralel şi convergent. Paralel, pentru că fiecare are drumul său şi diferitele sale îndatoriri. Convergent, numai în ajutorarea poporului. Când raporturile converg mai întâi, fără popor, sau neţinând seama de popor, începe acea convieţuire cu puterea politică ce ajunge să altereze Biserica: afacerile, compromisurile... Trebuie înaintat paralel, fiecare cu propria metodă, cu propriile îndatoriri, cu propria vocaţie. Convergenţi numai în binele comun. Politica este nobilă, este una dintre formele cele mai înalte de caritate, aşa cum spunea Paul al VI-lea. O murdărim atunci când o folosim pentru afaceri. Şi relaţia dintre Biserică şi puterea politică poate să fie coruptă, dacă nu converge numai în binele comun":

• Pot să vă întreb dacă vom avea femei cardinal?

"Este o glumă ieşită nu ştiu de unde. Femeile în Biserică trebuie să fie valorizate, nu «clericalizate». Cine se gândeşte la femei cardinal suferă un pic de clericalism".

• Cum merge munca de curăţenie la IOR?

"Comisiile numite lucrează bine. Moneyval ne-a dat un report bun, suntem pe drumul corect. Despre viitorul lui IOR se va vedea. De exemplu, «banca centrală» a Vaticanului ar fi APSA. IOR a fost instituit pentru a ajuta operele de religiune, misiuni, Bisericile sărace. Apoi a devenit aşa cum este acum".

• În urmă cu un an vă puteaţi imagina că veţi celebra Crăciunul 2013 în "Sfântul Petru"?

"Absolut nu".

• Vă aşteptaţi să fiţi ales?

"Nu mă aşteptam la asta. Nu am pierdut pacea în timp ce creşteau voturile. Am rămas liniştit. Şi pacea aceea încă există acum, o consider un dar al Domnului. După ce s-a terminat ultimul scrutin, m-au dus în centrul Sixtinei şi am fost întrebat dacă acceptam. Am răspuns da, am spus că mă voi numi Francisc. Numai atunci m-am îndepărtat. M-au dus în camera adiacentă pentru a-mi schimba haina. Apoi, puţin înainte de a mă arăta, am îngenuncheat ca să mă rog câteva minute împreună cu cardinalii Vallini şi Hummes în Capela Paulină".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.