Vatican: Audienţa generală de miercuri, 11 decembrie 2013

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să încep ultima serie de cateheze despre mărturisirea noastră de credinţă, tratând afirmaţia "Cred în viaţa cea veşnică". Îndeosebi mă opresc asupra judecăţii finale. Dar nu trebuie să ne fie frică: să auzim ceea ce spune cuvântul lui Dumnezeu. În această privinţă, citim în Evanghelia după Matei: atunci Cristos "va veni în gloria lui, împreună cu toţi îngerii... Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga... Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi, în viaţa cea veşnică" (Mt 25,31-33.46). Când ne gândim la întoarcerea lui Cristos şi la judecata sa finală, care va manifesta, până la ultimele sale consecinţe, binele pe care fiecare îl va fi făcut sau îl va fi omis să-l facă în timpul vieţii sale pământeşti, percepem că ne aflăm în faţa unui mister care ne depăşeşte, pe care nu reuşim nici măcar să-l imaginăm. Un mister care în mod instinctiv trezeşte în noi un sentiment de teamă şi eventual şi de trepidaţie. Însă dacă reflectăm bine asupra acestei realităţi, ea nu poate decât să lărgească inima unui creştin şi să constituie un mare motiv de mângâiere şi de încredere.

În această privinţă, mărturia primelor comunităţi creştine răsună deosebit de sugestivă. De fapt, ele erau obişnuite să însoţească celebrările şi rugăciunile cu aclamaţia Maranath?, o expresie constituită din două cuvinte aramaice care, în funcţie de modul în care sunt ritmate, se pot înţelege ca o implorare: "Vino, Doamne!", sau ca o certitudine alimentată de credinţă: "Da, Domnul vine, Domnul este aproape". Este exclamaţia în care culmină toată revelaţia creştină, la sfârşitul minunatei contemplaţii care ne este oferită în Apocalipsul lui Ioan (cf. Ap 22,20). În acel caz, Biserica-mireasă care, în numele întregii omeniri şi ca prim rod al ei, se adresează lui Cristos, mirele său, nevăzând ora de a fi învăluită de îmbrăţişarea sa: îmbrăţişarea lui Isus, care este plinătate de viaţă şi plinătate de iubire. Aşa ne îmbrăţişează Isus. Dacă ne gândim la judecată în această perspectivă, orice frică şi şovăială dispare şi lasă spaţiu aşteptării şi unei bucurii profunde: va fi chiar momentul în care vom fi judecaţi în sfârşit pregătiţi să fim îmbrăcaţi cu gloria lui Cristos, ca o haină de nuntă, şi să fim conduşi la ospăţ, imagine a comuniunii depline şi definitive cu Dumnezeu.

Un al doilea motiv de încredere ne este oferit de constatarea că, în momentul judecăţii, nu vom fi lăsaţi singuri. Însuşi Isus, în Evanghelia după Matei, prevesteşte că, la sfârşitul timpurilor, cei care l-au urmat vor lua loc în gloria sa, pentru a judeca împreună cu el (cf. Mt 19,28). Apoi, apostolul Paul, scriind comunităţii din Corint, afirmă: "Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, sunteţi nevrednici ca să judecaţi problemele mărunte?" (1Cor 6,2-3). Ce frumos este să ştim că în acel moment, ne vom putea baza, în afară de Cristos, pe Mângâietorul nostru, avocatul nostru la Tatăl (cf. 1In 2,1), pe mijlocirea şi pe bunăvoinţa atâtor fraţi şi surori ai noştri mai mari care ne-au precedată în drumul de credinţă, care şi-au oferit viaţa pentru noi şi care continuă să ne iubească în mod inefabil! Sfinţii deja trăiesc în faţa lui Dumnezeu, în strălucirea gloriei sale rugându-se pentru noi care încă mai trăim pe pământ. Câtă mângâiere trezeşte în inima noastră această certitudine! Biserica este cu adevărat o mamă şi, ca o mamă, caută binele fiilor săi, mai ales al celor mai de departe şi suferinzi, până când va găsi plinătatea sa în grupul glorios al lui Cristos cu toate mădularele sale.

O sugestie ulterioară ne este oferită de Evanghelia după Ioan, unde se afirmă în mod explicit că "Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu" (In 3,17-18). Asta înseamnă aşadar că acea judecată finală este deja în desfăşurare, începe acum în decursul existenţei noastre. Această judecată este pronunţată în fiecare clipă a vieţii, ca rezultat al primirii cu credinţă a mântuirii prezente şi active în Cristos din partea noastră, sau al necredinţei, cu respectiva închidere în noi înşine. Dar dacă noi ne închidem în faţa iubirii lui Isus, noi înşine suntem cei care ne condamnăm. Mântuirea înseamnă a ne deschide lui Isus şi el ne mântuieşte; dacă suntem păcătoşi - şi suntem cu toţii - Îi cerem iertare şi dacă mergem la el cu voinţa de a fi buni, Domnul ne iartă. Însă pentru aceasta trebuie să ne deschidem la iubirea lui Isus, care este mai puternică decât toate celelalte lucruri. Iubirea lui Isus este mare, iubirea lui Isus este milostivă, iubirea lui Isus iartă; dar tu trebuie să te deschizi şi a ne deschide înseamnă a ne căi, a ne acuza de lucrurile care nu sunt bune şi pe care le-am făcut. Domnul Isus s-a dăruit şi continuă să ni se dăruiască, pentru a ne umple de toată milostivirea şi harul Tatălui. Deci noi suntem cei care putem deveni într-un anumit sens judecători ai noştri, autocondamnându-ne la excluderea de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii. De aceea, să nu încetăm să veghem asupra gândurilor noastre şi asupra atitudinilor noastre, pentru a pregusta încă de acum căldura şi strălucirea feţei lui Dumnezeu - şi acest lucru va fi foarte frumos - pe care în viaţa veşnică o vom contempla în toată plinătatea sa. Înainte, gândindu-ne la această judecată care începe acum, deja a început. Înainte, făcând în aşa fel încât inima noastră să se deschidă lui Isus şi mântuirii sale; înainte fără frică, pentru că iubirea lui Isus este mai mare şi dacă noi cerem iertare de păcatele noastre, el ne iartă. Aşa este Isus. Înainte, aşadar, cu această certitudine, care ne va duce la gloria cerului! Mulţumesc.

APEL

Ieri Caritas a lansat o campanie mondială împotriva foamei şi a risipei de hrană, cu motoul: "O singură familie umană, hrană pentru toţi". "O singură familie umană, hrană pentru toţi": Ne amintim? Repetăm împreună? "O singură familie umană, hrană pentru toţi". Scandalul pentru milioanele de persoane care suferă de foame nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne determine să acţionăm, toţi, fiecare, familiile, comunităţile, instituţiile, guvernele, pentru a elimina această nedreptate. Evanghelia lui Isus ne arată drumul: încrederea în providenţa Tatălui şi împărtăşirea pâinii de toate zilele fără a o risipi. Încurajez Caritas să ducă înainte această angajare şi îi invit pe toţi să se unească la acest "val" de solidaritate.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.