Reflecţie: Sfântul diacon Ştefan, primul martir - 2013

"Cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela se va mântui" (Mt 10,22).

E încă atmosferă de Crăciun şi va mai fi până la sărbătoarea Epifaniei Domnului. Sărbătoarea sfântului Ştefan, chiar în a doua zi de Crăciun, ne explică înţelesul sărbătorii Crăciunului pe care tocmai l-am celebrat. Ieri Dumnezeu s-a coborât din cer pe pământ, luând chip omenesc, pentru ca omul de pe pământ să ia chipul lui Isus şi să ajungă în fericirea cerească.

Ca şi "altoiul" la care se taie din două părţi, amândouă sărbătorile, şi cea a sfântului Crăciun şi cea sfântului Ştefan, cu cele două scopuri ale lor - Dumnezeu a luat chipul omului, pentru ca omul să ia chipul lui Dumnezeu - au un numitor comun: jertfa de sine. Isus, pentru a-şi atinge ţelul întrupării, s-a jertfit şi a murit. Sfântul Ştefan, pentru a lua chipul lui Isus şi pentru a se urca la cer, s-a jertfit şi a murit. "Preţioasă este înaintea lui Domnului moartea slujitorilor săi" (Ps 116,15).

Jertfa şi moartea sfântului Ştefan este răspunsul corect la întruparea, jertfa şi moartea lui Cristos, care ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19). Sfântul Ştefan cu dragostea şi jertfa lui a răspuns corect la dragostea şi jertfa lui Isus, căci la dragoste şi jertfă nu se poate răspunde corect decât cu dragoste şi jertfă. De aceea, un suflet ales spunea: "În urma lui Cristos încoronat cu spini nu se poate merge călcând pe petale de trandafiri". Sau: "Inima creştinului calcă pe petale de trandafiri chiar şi atunci când poartă crucea grea".

De fapt, Isus a prezentat în mai multe rânduri statutul ucenicului credincios pe pământ, un statut care este asemănător cu al său: de respingere, de ură, de defăimare, de acuzare, de condamnare şi de moarte pe nedrept: "Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui" (Mt 10,22); "Vă vor persecuta din cauza numelui meu" (Lc 19,12). Iar când vă vor ucide, vor crede că aduc jertfă lui Dumnezeu (cf. In 16,2). "Ucenicul nu este mai presus de maestrul său şi nici slujitorul mai presus de stăpânul său. Ucenicul să fie mulţumit dacă este ca maestrul său, iar servitorul dacă este ca stăpânul său" (Mt 10,24). Toate acestea nu trebuiesc suportate numai ca o muncă de sclavi, dar trebuiesc asumate de bunăvoie şi din dragoste pentru Isus şi împărăţia cerurilor (cf. Lc 9,23).

Una din armele celui rău, atât cu Isus, cu profeţii, cât şi cu toţi credincioşii, este tulburarea şi agitarea poporului. Această agitare şi tulburare îi face pe oameni să nu mai vadă şi să nu mai priceapă adevărul. Agitarea, asemenea unei mări furtunoase, mătură totul în cale. Aşa a tulburat diavolul apele minţii în Irod şi în tot Ierusalimul, care a pus la cale moartea Pruncului Isus (cf. Mt 2,3); aşa a tulburat apele într-un alt Irod şi în tot Ierusalimul la răstignirea lui Isus (cf. Mt 27,20); aşa a agitat şi tulburat diavolul raţiunea evreilor şi împotriva lui Ştefan (cf. Fap 7,54); aşa a agitat apele, prin Dimitrie argintarul, împotriva lui Paul şi a însoţitorilor săi la Efes (cf. Fap 19,24-29); aşa a făcut şi face satana în toate timpurile, cu toţi ucenicii lui Isus.

Lumea necredincioasă este stăpânită de tatăl minciunii (cf. In 8,44) şi este plină de martori mincinoşi. Când Dumnezeu trimite un apostol într-o localitate, trimite şi satana o mulţime de agitatori, fie înaintea lui, fie imediat după el, ca să zădărnicească lucrarea lui Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu, încă din Vechiul Testament, a umplut-o de lepră pe Maria, care l-a vorbit de rău pe fratele ei, Moise (cf. Num 12, 8-10); l-a umplut de lepră şi pe Ozia, care i-a vorbit de rău pe preoţii Domnului (cf. 2Cr 26,19); a făcut ca să-i înghită pământul pe Core, Datan şi Abiram pentru că l-au discreditat pe Moise (cf. Num 16.19.32-33); l-a detronat şi ucis pe Saul, care i-a ucis pe preoţii săi (cf. 1Sam 22,18-19).

Adevăraţii ucenici ai Domnului se deosebesc de restul oamenilor în multe privinţe; mai întâi la inimă şi apoi la faţă. Ştefan, al cărui nume în tălmăcire înseamnă "coroană", a fost o coroană pe capul lui Isus. Ca şi îngerii care locuiesc în împărăţia luminii (cf. Mt 28,2-3), Ştefan, deşi încă de pe pământ şi marcat de suferinţe, avea o faţă ca de înger (cf. Fap 6,15).

Ca să străluceşti pe o scenă şi în aplauze e un lucru des întâlnit; dar ca să străluceşti în mijlocul fiarelor, a "taurilor din Basan" (Ps 23,12), ca Ştefan, este mai rar. Aici Dumnezeu a făcut să strălucească faţa sa pe faţa slujitorului său, pentru că el s-a identificat cu Isus. Porunca Domnului pentru noi este ca şi noi să strălucim în lume, prin identificarea cu Isus (cf. Col 3,16a).

Noi, ca şi Ştefan, trebuie să ştim a povesti istoria mântuirii lui Dumnezeu; aceasta este o hrană dulce pentru noi şi pentru semeni. Dar aceasta este calea cea mai sigură pentru a ne lumina viaţa noastră şi a semenilor (cf. Ps 119,105) cu adevărul mântuitor. Aşa au făcut toţi profeţii şi toţi apostolii. Căci prin adevărul Scripturii se biruie toate ispitele şi amăgirile celui rău. Dar lumina Scripturilor, ca la prădătorii de noapte, provoacă orbirea celor răi, care sfâşie şi ucid.

Lui Isus, lui Ştefan, ca şi fiecărui ucenic bun al lui Isus li se potriveşte bine fabula lui Esop (620-560 î.Cr.), un scriitor antic grec, cu mielul şi lupul. Un lup întâlni un miel rătăcit de turmă şi se hotărî să-l mănânce. Dar mai întâi voia să-i găsească un motiv. Lupul îi zise: Anul trecut m-ai jignit! Anul trecut nici nu eram pe lume, îi răspunse mielul. Ai păscut pe păşunea mea, îi zise lupul. N-am mâncat niciodată iarbă, răspunse mielul. Ai băut apă din izvorul meu, îi spuse lupul. Eu n-am băut niciodată apă, ci numai lapte de la mama mea, îi zise mielul. Deşi nu a găsit nici un motiv rău în el, lupul l-a prins pe miel şi l-a mâncat.

Cu toate că lupii sfâşie fără milă tot ce întâlnesc, totuşi ei fizic au dispărut din multe ţări ca: Germania, Anglia, Irlanda, Scoţia, Austria. Aşa este şi pe plan spiritual; lupii lui Isus, ai lui Ştefan, şi lupii tuturor creştinilor au dispărut fie prin moarte fizică, fie prin transformarea lor în oiţe. La moartea lui Isus mulţi călăi dintre iudei şi păgâni s-au convertit; la moartea lui Ştefan mulţi lupi dintre iudei şi păgâni s-au convertit; în timpul tuturor prigoanelor împotriva creştinilor iarăşi mulţi lupi sufleteşti s-au convertit. De aceea Quintus Septimius Florens Tertullianus (150-230), un scriitor creştin timpuriu, spunea: "Sângele martirilor, sămânţa creştinilor". Aici îmi place şi observaţia unui lucrător în câmp: "Râma cu cât o tai în mai multe bucăţi, cu atât se înmulţeşte mai mult"!

Vorbind călăilor săi, Ştefan le-a reproşat că sunt "tari la cerbice", adică încăpăţinaţi în respingerea adevărului, erau tari cu limba lor (cf. Ps 12,4). De aceea i-au ucis pe cei care îl vesteau pe Isus şi chiar pe Isus însuşi (cf. Fap 7,52).

Cei răi, în faţa adevărului pe care nu vor să-l accepte, se comportă asemenea unor maimuţe dintr-o fabulă care, fiind foarte frig afară, au găsit un licurici şi suflau în el ca să aprindă un foc şi să se încălzească. O păsărică le-a văzut ce fac, s-a dus şi le-a spus să lase licuriciul, care nu se va aprinde niciodată, şi să meargă la iezerul cald din apropiere. Dar maimuţele "tari la cerbice", în loc să asculte păsărica binevoitoare, au prins-o şi au ucis-o. În noaptea care a urmat toate maimuţele au murit de frig.

Ca şi pe cârtiţe, lumina i-a orbit şi mai mult. Ei l-au ucis pe Ştefan, aşa cum maimuţele au ucis păsărica binevoitoare; şi, ca acele maimuţe, au făcut-o spre ruina lor.

Deşi ei îl omorau, Ştefan se ruga pentru iertarea şi mântuirea lor. Ştefan nu a murit, ci a mers lângă Isus, a cărui slavă o vedea încă de aici. Ştefan a trecut cu bine şi "puntea suspinelor", "bârna" din limbajul gimnasticii, adică rugăciunea şi iubirea duşmanilor. La procesul de canonizare al oricărui martir sau sfânt se cercetează chiar de la început atitudinea faţă de duşmani şi prigonitori.

Isus ne spune astăzi, ca şi lui Ştefan: "Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui" (Mt 10,22).

Isus le-a mai spus ucenicilor săi: "Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui;

mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei" (Lc 12,52-53). "Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa" (Lc 21,16-19).

La Iob aflat în suferinţă au venit trei prieteni "ca să-l mângâie". Dar Elifaz, Bildad şi Ţofar n-au făcut decât să-l acuze şi să-l întristeze (cf. Iob 2,11). La fel vor face cu noi familia şi prietenii.

Sfântul Ştefan a fost urât de cei care erau creştini ca şi el, dar erau creştini falşi. Şi noi vom fi urâţi chiar de cei din familia noastră. Vom fi urâţi şi de cei din biserica în care facem parte. Căci cine va dori să trăiască în credinţă va fi persecutat: "căci, de altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi prigoniţi" (2Tim 3,12).

Noi ştim cu toţii din Sfânta Carte că Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de moartea şi suferinţa creaturilor sale (cf. Înţ 1,18). Dacă Dumnezeu voia suferinţa noastră, Isus nu i-ar mai fi vindecat pe bolnavi şi nu ar fi întemeiat Sacramentul Sfântului Maslu, spre vindecarea celor bolnavi. Invidia satanei a adus suferinţa şi moartea în lume (cf. Înţ 2,24). Vrăjmaşul a stricat lucrarea lui Dumnezeu (cf. Mt 12,28); vrăjmaşul a chinuit-o 18 ani pe femeia pe care a vindecat-o Isus (cf. Lc 13,16); satana a pus un ghimpe de suferinţă în trupul lui Paul (cf. 2Cor 12,7). Dumnezeu, care nu doreşte moartea copiilor săi, îngăduie ceea ce nu doreşte doar spre convertire, propăşire spirituală, spre sfinţire şi spre rodirea evangheliei în lume.

Moartea lui Isus a adus ca rod gloria învierii, dar şi convertirea multor iudei şi păgâni. Moartea sfântului Ştefan i-a adus un loc lângă Isus, dar şi convertirea sfântului Paul şi a altor mulţi iudei. Moartea sfintei Maria Goretti (1890-1902) i-a adus loc în cer, dar şi convertirea ucigaşului ei Alexandru. Suferinţa sfintei Monica (332-387) a adus un loc în paradis, dar şi convertirea soţului ei Patriciu şi a fiului ei Augustin. Suferinţa sfintei Rita din Cascia (1381-1457) i-a adus fericirea veşnică, dar şi convertirea soţului ei Ferdinand. Suferinţele şi moartea noastră, îndurate în credinţă, ne vor aduce mântuirea noastră veşnică, alături de toţi sfinţii, dar şi convertirea multora.

Dar să nu ne fie teamă, căci Isus a învins lumea (cf. In 16,33). Să nu uităm cuvântul lui Isus, din finalul evangheliei de astăzi: "Cine va rămâne statornic până la sfârşit, numai acela se va mântui" (Mt 10,22).

Crăciun fericit tuturor!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 19.