Ritul admiterii la catecumenat şi întâlnirea cu catecumenii la încheierea Anului Credinţei

(Bazilica Vaticană, sâmbătă, 23 noiembrie 2013)

Dragi catecumeni,

Acest moment conclusiv al Anului Credinţei vă are aici adunaţi, cu cateheţii şi rudele voastre, reprezentând şi atâţia alţi bărbaţi şi femei care, în diferite părţi ale lumii, fac acelaşi parcurs al vostru de credinţă. În mod spiritual suntem în legătură în acest moment. Veniţi din multe ţări diferite, din tradiţii culturale şi experienţe diferite. Şi totuşi, în această seară simţim că avem atâtea lucruri în comun între noi. Mai ales avem unul: dorinţa de Dumnezeu. Această dorinţă este evocată de cuvintele psalmistului: "Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule! Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi voi vedea faţa lui Dumnezeu?" (Ps 42,2-3). Cât de important este a menţine vie această dorinţă, această tânjire de a-l întâlni pe Domnul şi de a avea experienţă cu El, a avea experienţa iubirii sale, a avea experienţa milostivirii sale! Dacă dispare setea de Dumnezeul cel viu, credinţa riscă să devină rutinară, riscă să se stingă, ca un foc care nu este însufleţit. Riscă să devină "râncedă", fără sens.

Relatarea din Evanghelie (cf. In 1,35-42) ni l-a arătat pe Ioan Botezătorul care îl indică discipolilor săi pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu. Doi dintre ei îl urmează pe Învăţătorul şi apoi, la rândul lor, devin "mediatori" care permit altora să-l întâlnească pe Domnul, să-l cunoască şi să-l urmeze. Există trei moment în această relatare care amintesc de experienţa catecumenatului. În primul rând este ascultarea. Cei doi discipoli au ascultat mărturia lui Ioan Botezătorul. Şi voi, dragi catecumeni, i-aţi ascultat pe cei care v-au vorbit despre Isus şi v-au propus să-l urmaţi, devenind discipolii săi prin intermediul Botezului. În tumultul atâtor glasuri care răsună în jurul nostru şi înlăuntrul nostru, voi aţi ascultat şi aţi primit glasul care vi-l indica pe Isus ca unicul care poate da sens deplin vieţii noastre.

Al doilea moment este întâlnirea. Cei doi discipoli îl întâlnesc pe Învăţătorul şi rămân cu El. După ce l-au întâlnit, simt imediat ceva nou în inima lor: exigenţa de a transmite bucuria lor şi celorlalţi, pentru ca şi ei să-l poată întâlni. De fapt, Andrei îl întâlneşte pe fratele său Simon şi îl conduce la Isus. Cât de bine ne face să contemplăm această scenă! Ne aminteşte că Dumnezeu nu ne-a creat pentru a fi singuri, închişi în noi înşine, ci pentru a putea să-l întâlnim pe El şi pentru a ne deschide la întâlnirea cu alţii. Dumnezeu cel dintâi vine spre fiecare dintre noi; şi acest lucru este minunat! El ne vine în întâmpinare! În Biblie, Dumnezeu apare mereu ca acela care ia iniţiativa întâlnirii cu omul: El e cel care-l caută pe om şi de obicei îl caută chiar în timp ce omul are experienţa amară şi tragică de a-l trăda pe Dumnezeu şi de a fugi de El. Dumnezeu nu aşteaptă să-l caute: îl caută imediat. Tatăl nostru este un căutător răbdător! El ne precede şi ne aşteaptă mereu. Nu încetează să ne aştepte, nu se îndepărtează de la noi, ci are răbdarea de a aştepta momentul favorabil al întâlnirii cu fiecare dintre noi. Şi atunci când are loc întâlnirea, nu este niciodată o întâlnire grăbită, pentru că Dumnezeu doreşte să rămână îndelung cu noi pentru a ne susţine, pentru a ne consola, pentru a ne dărui bucuria sa. Dumnezeu se grăbeşte să ne întâlnească, dar nu se grăbeşte niciodată să ne părăsească. Rămâne cu noi. Aşa cum noi tânjim după El şi îl dorim, tot aşa şi El doreşte să stea cu noi, pentru că noi îi aparţinem Lui, suntem ai Lui, suntem creaturile sale. Şi El, putem să spunem, este însetat de noi, vrea să ne întâlnească. Dumnezeul nostru este însetat de noi. Şi aceasta este inima lui Dumnezeu. Este frumos să auzim asta.

Ultima parte a relatării este a merge. Cei doi discipoli merg spre Isus şi apoi parcurg o bucată de drum împreună cu El. Este o învăţătură importantă pentru noi toţi. Credinţa este un drum cu Isus. Amintiţi-vă mereu de asta: credinţa înseamnă a merge cu Isus; şi este un drum care durează toată viaţa. La sfârşit va fi întâlnirea definitivă. Desigur, în unele momente din acest drum ne simţim obosiţi şi încurcaţi. Însă credinţa ne dă certitudinea prezenţei constante a lui Isus în orice situaţie, chiar şi cea mai dureroasă sau dificilă de înţeles. Suntem chemaţi să mergem pentru a intra tot mai mult înlăuntrul misterului iubirii lui Dumnezeu, care ne depăşeşte şi ne permite să trăim cu seninătate şi speranţă.

Dragi catecumeni, astăzi voi începeţi drumul catecumenatului. Vă doresc să-l parcurgeţi cu bucurie, fiind siguri de sprijinul întregii Biserici, care priveşte la voi cu atâta încredere. Maria, discipola perfectă, vă însoţeşte: este frumos s-o simţim ca Mama noastră în credinţă! Vă invit să păstraţi entuziasmul primului moment care v-a făcut să deschideţi ochii la lumina credinţei; să vă amintiţi, asemenea discipolului iubit, ziua, ora în care pentru prima dată aţi rămas cu Isus, aţi simţit privirea sa asupra voastră. A nu uita niciodată această privire a lui Isus asupra ta, asupra ta, asupra ta... A nu uita niciodată această privire! Este o privire de iubire. Şi astfel veţi fi mereu siguri de iubirea fidelă a Domnului. El este fidel. Şi fiţi siguri: El nu vă va trăda niciodată!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 15.