Assisi: Cuvintele Sfântului Părinte Francisc adresate călugăriţelor de clauzură

Capela corului bazilicii "Sfânta Clara", Assisi, vineri, 4 octombrie 2013

Eu gândeam ca această reuniune să fie aşa cum am făcut de două ori la Castel Gandolfo, în sala capitulară, singur cu surorile, dar, vă mărturisesc, n-am curajul să-i trimit pe cardinali. Să o facem aşa.

Bine. Vă mulţumesc mult pentru primire şi pentru rugăciunea pentru Biserică. Atunci când o soră în clauzură îşi consacră toată viaţa sa Domnului, are loc o transformare care nu se înţelege niciodată pe deplin. Normalitatea gândirii noastre ar crede că această soră devine izolată, singură cu Absolutul, singură cu Dumnezeu; este o viaţă ascetică, de pocăinţă. Însă acesta nu este drumul unei surori de clauzură catolică, nici măcar creştină. Drumul trece prin Isus Cristos, mereu! Isus Cristos este în centrul vieţii voastre, al pocăinţei voastre, al vieţii voastre comunitare, al rugăciunii voastre şi chiar al universalităţii rugăciunii. Şi pe acest drum se întâmplă contrariul celui care crede că aceasta va fi o ascetică soră de clauzură. Când merge pe drumul contemplaţiei lui Isus Cristos, al rugăciunii şi al pocăinţei cu Isus Cristos, devine în mod măreţ umană. Surorile de clauzură sunt chemate să aibă umanitate mare, o umanitate ca aceea a maicii Biserici; umane, să înţeleagă toate lucrurile vieţii, să fie persoane care ştiu să înţeleagă problemele umane, care ştiu să ierte, care ştiu să ceară Domnului pentru persoane. Umanitatea voastră. Şi umanitatea voastră vine pe acest drum, întruparea Cuvântului, drumul lui Isus Cristos. Şi care este semnul unei surori aşa umane? Bucuria, bucuria, când este bucurie! Mie îmi provoacă tristeţe când găsesc surori care nu sunt bucuroase. Poate că zâmbesc, dar cu zâmbetul unei stewardese. Dar nu cu zâmbetul bucuriei, al aceleia care vine dinăuntru. Mereu cu Isus Cristos. Astăzi la Liturghie, vorbind despre Răstignit, spuneam că Francisc l-a contemplat cu ochii deschişi, cu rănile deschise, cu sângele care curgea în jos. Şi aceasta este contemplaţia voastră: realitatea. Realitatea lui Isus Cristos. Nu idei abstracte, nu idei abstracte, pentru că secătuiesc capul. Contemplarea stigmatelor lui Isus Cristos! Şi le-a dus în cer şi le are! Este drumul umanităţii lui Isus Cristos: mereu cu Isus, Dumnezeu-om. Şi pentru aceasta este atât de frumos când oamenii merg la parloarul mănăstirilor şi cer rugăciuni şi spun problemele lor. Poate că sora nu spune nimic extraordinar, ci un cuvânt care îi vine tocmai din contemplaţia lui Isus Cristos, pentru că sora, ca şi Biserica, este pe drumul de a fi expertă în umanitate. Şi acesta este drumul vostru: nu prea spiritual! Când sunt prea spirituale, eu mă gândesc la întemeietoarele mănăstirilor din concurenţa voastră, sfânta Tereza, de exemplu. Când la ea venea o soră, of, cu aceste lucruri... îi spunea bucătăresei: "Dă-i o fleică de carne!" Mereu cu Isus Cristos, mereu. Umanitatea lui Isus Cristos! Deoarece Cuvântul a venit în trup, Dumnezeu s-a făcut trup pentru noi şi acest lucru vă va da vouă o sfinţenie umană, mare, frumoasă, matură, o sfinţenie de mamă. Şi Biserica vă vrea aşa: mame, mamă, mamă. A da viaţă. Când voi vă rugaţi, de exemplu, pentru preoţi, pentru seminarişti, voi aveţi cu ei un raport de maternitate; cu rugăciunea îi ajutaţi să devină bună păstori ai poporului lui Dumnezeu. Dar amintiţi-vă de fleica de carne a sfintei Tereza! Este important. Şi acesta este primul lucru: mereu cu Isus Cristos, stigmatele lui Isus Cristos, stigmatele Domnului. Pentru că este o realitate că, după înviere, el le avea şi le-a purtat.

Şi al doilea lucru pe care voiam să vi-l spun, pe scurt, este viaţa de comunitate. Iertaţi, suportaţi-vă, pentru că viaţa de comunitate nu este uşoară. Diavolul profită de tot pentru a dezbina! El spune: "Eu nu vreau să vorbesc rău, dar...", şi se începe dezbinarea. Nu, asta nu merge, pentru că nu duce la nimic: la dezbinare. A îngriji prietenia dintre voi, viaţa de familie, iubirea dintre voi. Şi ca mănăstirea să nu fie un purgator, ci să fie o familie. Probleme sunt, vor fi, dar, aşa cum se face într-o familie, cu iubire, a căuta soluţia cu iubire; a nu distruge asta pentru a rezolva asta; a nu avea competiţie. A îngriji viaţa de comunitate, pentru că atunci când în viaţa de comunitate este aşa, de familie, este chiar Duhul Sfânt cel care este în mijlocul comunităţii. Aceste două lucruri voiam să vi le spun: contemplaţia mereu, mereu cu Isus; Isus, Dumnezeu şi om. Şi viaţa de comunitate, mereu cu o inimă mare. Lăsând să treacă, a nu vă lăuda, a suporta totul, a zâmbi din inimă. Şi semnul este bucuria. Şi eu cer pentru voi această bucurie care se naşte tocmai din adevărata contemplaţie şi dintr-o frumoasă viaţă comunitară.

Mulţumesc! Mulţumesc pentru primire. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, nu uitaţi asta! Înainte de binecuvântare, să o rugăm pe sfânta Fecioară Maria: Bucură-te Marie...

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.