Reflecţie: "Stâlpii cerului" - oamenii coerenţei

Fiecare dintre noi făurim istoria. Iar dacă ni se pare că istoria este sau nu dreaptă cu noi, depinde în mare măsură de coerenţa sau ezitările noastre. Cele două cuvinte au etimologie comună¹, dar fructele acestei rădăcini sunt dulci sau amare, potrivit acţiunilor umane pe care le implică. Dumnezeu este coerenţa în sine. "Stâlpii pământului", cei pe care se sprijină întreaga noastră fiinţare sub cer de la începuturi până acum, sunt oameni ai coerenţei: între cuvântul şi fapta lor nu există hiatus: cuvântul şi fapta sunt una prin ascultarea Domnului.

De aceea, pentru a ne lumina întunericul incoerenţei noastre, Ioan Paul al II-lea a ales ca patron al timpului suferinţelor noastre un om prin definiţie al coerenţei: Maximilian Maria Kolbe.

Cel care avea sa fie sfântul Maximilian Maria Kolbe s-a născut la 8 ianuarie 1894 în Polonia, în zona ocupată de Rusia. La Botez a primit numele de Raymond. Întrucât ocupaţia rusească punea în primejdie educaţia catolică, familia s-a mutat la Lvov, aflat sub ocupaţie austriacă, unde copilul a urmat colegiul franciscan, iar apoi a intrat în noviciatul "fraţilor sfântului Francisc de Assisi". După perioada de iniţiere în viaţa franciscană, la Lvov, fratele Maximilian a fost trimis la Roma, unde a studiat filozofia, la Universitatea Gregoriană, şi teologia, la Colegiul Serafic, fiind sfinţit preot la 28 aprilie 1918. A doua zi, la 29 aprilie 1918, a celebrat prima sfântă Liturghie la Roma, la bazilica "S. Andrea delle Fratte", la Altarul Miracolului, unde se produsese convertirea dramatică a lui Alphonse Ratisbonne. În timpul şederii sale la Roma, s-au manifestat primele semne ale tuberculozei, boală care i-a marcat întreaga viaţă². Aici, la Roma, l-a cunoscut pe Ioan Duma, preot franciscan, născut la 5 noiembrie 1896, la Valea Mare, jud. Bacău, cel care avea să fie mai apoi monsenior şi episcop, consacrat în clandestinitate. În semn de iubire pentru Maica Domnului, pe pământul tuturor suferinţelor pe care aveau să le îndure, ambii şi-au adăugat numele "Maria" la propriul lor nume. Apoi drumurile lor s-au despărţit, dar suferinţa pentru ascultarea neclintită a Cuvântului lui Dumnezeu avea să-i unească în continuare: Maximilian Maria Kolbe şi Ioan Maria Duma, fraţi întru suferinţă pentru coerenţa divină.

Maximilian Maria Kolbe, după ce a înfiinţat la Roma (în anul 1917) "Miliţia Imaculatei" ("Cavalerii Neprihănitei"), s-a întors în Polonia, constituind, lângă Varşovia, "Oraşul Mariei", în anul 1927, centru al mişcării de evanghelizare, iar trei ani mai târziu, împreună cu alţi patru fraţi franciscani, pleacă în Japonia, fără resurse materiale şi fără să cunoască limba japoneză. Ceea ce s-a petrecut mai departe ţine de miracol: o lună mai târziu apărea deja foaia Cavalerilor Neprihănitei, al cărei tiraj avea să ajungă până în anul 1936 la 65.000 exemplare; înfiinţează o mănăstire la Nagasaki, care a supravieţuit miraculos bombardamentului atomic, iar astăzi este centrul Misiunii Franciscane din Japonia, apoi pleacă în India (Malabar) unde edifică al treilea aşezământ după modelul celui de la Niepokalanow ("Oraşul Mariei"). Întors în 1936 în Polonia, dezvoltă centrul Niepokalanow, care dispunea acum de propria staţie de radio. Anul 1939 aduce invazia Poloniei, distrugerea centrului şi întemniţarea lui Maximilian Maria Kolbe la Amtitz, de unde este pentru scurt timp eliberat, apoi întemniţat la Auschwitz la 17 februarie 1941. Era prizonierul cu numărul 16670. Când, în iulie 1941, în urma lipsei la apel a unui deţinut, au fost condamnaţi un număr de prizonieri la moarte prin înfometare, Maximilian Maria Kolbe s-a oferit să ia locul unui condamnat, Francisc Gajowniczek, care plângea implorând mila pentru că avea familie. Cel care conducea lagărul a rămas uluit, apoi a aprobat, iar secretarul lagărului a fost atât de impresionat, încât a notat în amănunt, mult mai minuţios decât i-o cereau îndatoririle, şi curajul preotului, şi felul în care îi susţinea prin rugăciuni pe ceilalţi condamnaţi, şi felul în care a fost ucis două săptămâni mai târziu, la 14 august 1941, prin injecţie intravenoasă cu acid fenic, în preziua Înălţării cu Trupul la Cer a Sfintei Fecioare.

La canonizarea care a avut loc la 10 octombrie 1981, papa Ioan Paul II l-a numit "martir al carităţii" şi patronul secolului nostru de suferinţe.

Maximilian Maria Kolbe, imitându-l pe Isus, s-a supus ascultării în toată viaţa sa. "Cel care ascultă, nu greşeşte" scria el. Ascultând cuvântul Domnului, a împlinit viziunea pe care a avut-o în ziua sfintei Comuniuni, când Fecioara Maria i-a oferit două coroane: una din crini albi, cealaltă din trandafiri roşii, şi, întrebându-l pe care o alege, el le-a luat, ca şi sfânta Tereza de Lisieux, pe amândouă - coroana castităţii şi a jertfei sau, cum spune sfântul Ciprian, episcop martir, cununa faptelor şi a martiriului. Viaţa lui Maximilian Maria Kolbe a fost imaginea însăşi a coerenţei.

Fratele său întru nume, episcopul Ioan Maria Duma (1896-1981), a avut tot destinul suferinţei, dar sub regimul şi în închisorile comuniste, asemenea tuturor celor coerenţi în credinţă de pe pământul nostru şi nu numai. Se spune că, atunci când cineva i-a profanat mormântul ca să-i fure crucea, pe care o credea de metal preţios (dar preţios era numai simbolul, nu şi metalul), mâna sa dreaptă era absolut intactă, ca în timpul vieţii: moartea nu atinge harul dumnezeiesc, atunci când acesta se păstrează prin coerenţă.

Cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai coerentă este viaţa noastră. De aceea Sfântul Părinte accentuează cu fiecare ocazie asupra imperativului coerenţei, fiindcă numai în acest fel facem lumină în noi, ca s-o putem aduce şi în jurul nostru. "Fii tu schimbarea pe care o doreşti în lume" spunea Mahatma Gandhi. Iar pentru aceasta, plecăm, aşa ca nesfârşitul număr de martiri ai credinţei dintotdeauna şi de pretutindeni, de la coerenţă şi nu de la ezitare. Fiindcă rădăcina (etimologică) e unică, dar prin fructele ei - dulci sau amare - ne făurim noi înşine istoria, pe măsura credinţei sau a necredinţei noastre.

Cineva³ spune "cu precizie" că religia va dispărea în anul 2041. E o predicţie la fel de certă, ca şi "sfârşitul lumii" care a avut loc, după cum bine se poate vedea, la anul 1.000, sau în anul 2.000, sau, şi mai sigur, la 11.11.2011 sau la 21.12.2012 etc. Dumnezeu surâde de toate inepţiile noastre şi ne mângâie blând pe cap, fiindcă, atât timp cât există oamenii coerenţei, planeta noastră, învăluită în mantia albastră a Sfintei Fecioare, continuă să dureze.

Iar modelele noastre sunt aici şi acum. La împlinirea a cinci luni de pontificat, Sfântul Părinte Francisc este acelaşi dintotdeauna: un om al coerenţei, aşa cum ne cere şi nouă, fiindcă aşa sunt dintotdeauna cei care ne susţin în lumina Domnului.

Ei sunt "stâlpii cerului" pentru pământul nostru.

Dr. Ecaterina Hanganu

Note
¹ Coerenţa, coerent cohaerens, participiul prezent de la cohaerere < com = "împreună" + haerere = "a lipi"; ezitare: din limba latină: haesitatio < frecventativ din haerere = a lipi.
² Pr. Ieronim Iacob în http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4145:sfantul-maximilian-maria-kolbe-ofmconv-14-august-18941941&catid=181:preoi-sfini&Itemid=459.
³ Nigel Barber, biopsiholog şi autor al cărţii Why atheism will replace religion, cf. http://www.descopera.ro/dnews/11228742-2041-anul-in-care-religia-va-disparea-de-pe-fata-pamantului.

lecturi: 8.