Clopotul din clopotniţă

Aţi călătorit vreodată prin pădurile de la poalele mulţilor? Înaintând pe cărări, ne apare uneori, printre pietre şi povârnişuri, o dungă mai verde. Pe acolo, fără a fi observat, trece un pârâiaş care îşi face simţită prezenţa: chiar dacă nu se vede apa, acolo e viaţă, e verde, iar călătorul însetat îşi poate potoli setea. Totuşi dacă un răuvoitor vine şi tulbură apa, totul e mai trist, iar călătorul va pleca amărât şi neostoit.

Aşa văd eu imaginea unui secol al Luminii creştinului: printre munţii credinţei moldovenilor catolici, acest pârâiaş a trecut şi trece peste decenii, poate adesea neobservat, dar care a potolit setea de cunoaştere şi de credinţă a zeci de generaţii. A venit întristătorul comunism care a tulburat pârâul şi lumea cititoare a rămas cu un gust amar. Abia mai la vale, după ce s-au mai limpezit apele (după 1989), pârâiaşul a început să fie din nou dătător de viaţă.

Prima dată (poate aveam şapte ani) am descoperit trei reviste în dulapul vechi al bunicului meu. Se vedea că erau citite, cu colţurile puţin îndoite. "Le-au citit mulţi, mi-a spus bunicul, pentru că le-am dat şi la vecinii mai săraci să le citească". Eu, care nu mai văzusem până atunci o revistă catolică, le-am răsfoit ca un copil care descoperă miracole, şi îmi amintesc de câteva poze alb-negru cu preoţi şi iconiţe. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ele după ce a murit bunicul, dar el a ţinut să le păstreze mai departe în dulapul vechi.

Încercând acum să mă uit retrospectiv, îmi închipui ce a însemnat Lumina creştinului în istoria noastră.

Aşa cum gornistul din cazarmă sună dimineaţă trompeta pentru trezire, aşa a sunat la inima creştinului catolic, în fiecare lună, trezirea la viaţa de credinţă.

Mult încercata noastră revistă:

- a fost tribuna de la care episcopii au putut prezenta tuturor cuvântul pastoral şi povaţa părintească pentru creştini;

- a fost şi este cartea de istorie a Bisericii noastre, cu atâtea dureri, sacrificii, dar şi împliniri;

- a fost şi este catehismul şi cartea noastră de învăţătură;

- a fost aleanul şi mângâierea multor suflete chinuite;

- a fost poate unica bucurie intelectuală a bunicilor noştri;

- a fost o mică enciclopedie catolică;

- a fost şi este un mare dar al lui Dumnezeu;

- a fost lumină pentru suflet şi bucurie pentru inimă.

Aşa cum cocoşul vesteşte apariţia unei noi zile, la fel, Lumina creştinului, în zorii fiecărei luni, a bătut şi bate la poarta credinţei creştinului pentru a-l înflăcăra şi pentru a-i întreţine lumina bucuriei pentru încă o lună.

Oare ce ar fi fost Biserica noastră, în acest secol, fără Lumina creştinului?

Greu de zis! Dar, cu siguranţă, ar fi fost ca un an fără sărbători, ca o zi fără soare, ca o primăvară fără flori, ca o floare fără parfum, ca o biserică fără turn, şi, mai ales, ca o clopotniţă fără clopote.

Dumnezeu ne-a dat, prin Lumina creştinului, un mare dar, ca un pârâiaş răcoritor pe potecile istoriei noastre. Ce bine dacă acest pârâiaş a rodit în noi speranţa şi credinţa!

Pr. Iosif Dorcu
redactor al revistei în perioada septembrie 1994 - iulie 1995

lecturi: 2.